Sala de pictură. Întunericime. Scaune așezate-n semicerc. Și cu oameni pe ele. Senini. De parc-ar aștepta cafeaua la terasă.
Ceea ce-i bine. Cât mai schimb păreri cu doamna cu care-am venit, sala se umple. Atât de tare, că-s spectatori care n-au mai apucat loc, dar rămân totuși să vadă spectacolul. Ceea ce-i și mai bine.
”Sunt Vlad Drăgulescu și sunt directorul artistic al acestui teatru.” / Ce bine că ești, ce mirare că sunt…
Dimpreună cu Laurențiu Tudor a pus la cale un proiect menit să creeze o legătură mai strânsă între comunitate și teatru. Implică direct oameni din societatea civilă în organizarea și promovarea piesei ”Unde ne întâlnim?”, care abordează momente din viața fiecăruia, puncte comune în care ne întâlnim cu toții. Povești cu și despre oameni, care ne demonstrează că, pe lângă diferențe, există o infinitate de lucruri care ne aduc împreună. Prima iubire, despărțiri, pasiuni ce ne-au rămas constant în suflet, treburi casnice sau zile de școală, toate sunt clipe prin care am trecut. 17 personaje de vârste diferite, din medii diferite și cu povești mai mult sau mai puțin asemănătoare te așteaptă alături de ei pentru a afla unde ne întâlnim.
Cam așa. Cam așa am observat că:
- Mircea Mogoșeanu încetează să mai fie fiul lui Ducu Mogoșeanu și că Ducu Mogoșeanu este de acum tatăl lui Mircea
- vreau o bluză cu muuulți nasturi ca a Voiceascăi. Care-i, apropo, mai scundă ca mine. Noroc cu spectacolul ăsta, c-am apucat și noi să ne vedem după vreo câțiva ani de prietenie pe Facebook și locuit în același oraș.
- Ștefi, cu care m-am cunoscut în autobuz în prima lună de facultate, și Andra sunt niște fete salon și, pe deasupra, și foarte creative privind mijloacele de promovare
- Alex Mihai e #celmaibunprietenever. Asta pe lângă #celmaibunfotograf, #celmaibuncameraman, #celmaibungraficdesigner și altele asemenea. Face artă, mă!
- lui Georgi i-a fost dor de mine. Nu ne mai întâlniserăm de prin liceu, iar ea a tot adunat premii la concursurile muzicale de-atunci
- Praja-i un pic timid. Și deloc cum se vehiculează prin oraș. Ochii mei au văzut un om perseverent, care-și dorește ca lucrurile să iasă perfect
Desigur, aș mai vrea și niște bucle ca ale doamnei care-și dorea să devină cântăreață. Și-un pic din voința Lilianei Toană de-a face sport. Și din determinarea tuturor celorlalți membri ai echipei. Sunt fabuloși și dovadă au stat minutele lungi de aplauze. Aplauze ce parcă nu se mai terminau.
Reacție urbană rămâne un proiect în care cred. Și pe care-l iubesc. Și de care sunt tare mândră. Așadar vă invit să mergeți la spectacol pe 13 ian. Și pe 14 ian., când, cu siguranță, să-i revăd și să le revăd bucuria de-a juca va fi cel mai frumos cadou de ziua mea.
