Colectiv. Eu, tu și toți ceilalți

Este dimineața de 31 octombrie 2015, iar eu cobor alături de colega de cameră la micul-dejun. Suntem în excursie la Herculane, în cadrul unui proiect care ne învață cum să construim un business, ceea ce este foarte interesant pentru noi, din moment ce tocmai am început facultatea de o lună și ne gândim deja că absolvente fiind ne vom înființa propriul ziar. Suntem studente la Jurnalism, v-ați prins. Ne umplem farfuriile cu dulceață, ne luăm cana cu ceai și ne așezăm la masă alături de două gagici de la Economie și Administrarea Afacerilor.

Una dintre ele termină de mâncat și ia mobilul în mână. La un moment dat țipă și-și pune mâna la gură. Noi o întrebăm ce s-a întâmplat, ”băi, ești ok?”, iar ea ne-ntreabă tremurând: ”mai vreți să mâncați? că dacă da, vă arăt după ce terminați”.

O băgăm p-aia cu ”hai că nu ne doboară pe noi ceva faze scârboase” și colega blondă ne arată poze cu carne vie. Carne vie, arsă, oameni fără mâini și fără față, oameni cu pielea în culori de care nu mai văzuserăm până atunci, sânge, mult sânge. Un incendiu mare într-un club din București de seara trecută provocase asta, iar noi nu aflaserăm pentru că petreceam după primul workshop. N-am mai mâncat nimic în ziua aia. Nici nu ne-am mai concentrat la cursuri.

21 februarie 2020. Am fost la filmul Colectiv. Ne privește pe toți.

Abia acum am înțeles cum de tataie, care niciodată nu și-a exprimat sentimentele, care nu mi-a spus niciodată te iubesc, m-a sunat zilele alea și mi-a spus doar atât: ”Nici nu știi cât mă bucur că n-ai intrat la facultate la București, că poate erai acolo”.

Cea mai importantă întrebare pe care mi-am pus-o în acea perioadă a fost dacă eu aș fi fost în stare să fiu reporter și să transmit de la Colectiv. Dacă aș fi fost în stare să stau de vorbă cu familiile răniților și, mai ales, ale celor decedați. Dacă aș fi fost în stare să-i ascult și dacă nu m-ar fi lăsat genunchii la vederea miilor de candele din fața clubului.

Îmi suna mereu în cap răspunsul lui Stalin dat lui Churchill în 1945 la Conferința de la Ialta: ”Moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane de oameni reprezintă doar o statistică.”, doar că aici nu era vorba de milioane și începuseră să mă irite rău părerologii de pe Facebook.

Oamenii ieșiseră la proteste și oamenii mureau pe capete. În acest punct, la proteste, a ieșit Alexander Nanau și a început să filmeze. Pe parcursul a o oră și 49 de minute nu-ți schimbi poziția pe scaunul din sala de cinema, îngheți, deși în sală este cald, te întrebi de ce, îți vin în cap toate înjurăturile, dar ai gura încleștată, îți vine să urli, să plângi și să iei o mitralieră ca să poți împușca pe toți corupții.

Căci corupția este cuvântul care guvernează acest documentar. Corupția din spitalele românești. Corupția de care-mi povestise și maică-mea, care lucrează în sistem. Maică-mea care vine uneori acasă cu juma de salariu, că din cealaltă jumate cumpără injecții sau alte necesare pentru pacienți. Spitalul n-are buget suficient, pentru că unii au buget suficient de vacanțe-n Tenerife sau mașini de lux. Alții au buget suficient ca plozii lor să-și asorteze iphonurile la ținută și să privească viața altora din balconul conacului, savurându-și cafelele.

M-am bucurat să văd secvențe din cum au lucrat jurnaliștii de la Gazeta Sporturilor. Cătălin Tolontan ne-a fost dat ca exemplu de atât de multe ori la facultate, încât noi l-am pus în tabelul cu sfinți ai jurnalismului. Una dintre profesoarele noastre obișnuia să spună că ”dacă ne-am plimba cu el prin centrul Craiovei, ar tremura toți”. Eu am rămas totuși cu multe întrebări legate de modul în care influențează serviciile presa, de modul în care i-au băieții contact cu jurnaliștii. Și m-am mai întrebat de ce în documentar, ca și în presă de altfel, nu s-a mizat pe ideea că sinuciderea lui Dan Condrea a fost înscenată. Am multe de ce-uri după filmul ăsta.

M-am bucurat să văd secvențe din modul de lucru al lui Vlad Voiculescu. Care-și dorea să înțeleagă și să ajute. Să afle adevărul și să construiască spre binele oamenilor. Aici cele mai mari de ce-uri sunt despre cei care-au venit la minister după el și n-au continuat nimic din ce începuse.

„Momentul Colectiv a fost pentru noi toți o traumă. Ca orice individ traumatizat, o societate traumatizată devine ușor de manipulat și de mințit. După Colectiv decizia de a face un film prin care să înțeleg mai bine cum funcționează societatea și mai ales relația cetățean – stat, a venit natural. Mi-am îndreptat atenția către presă și pe parcursul unui an am putut observa din interior și în timp real procesul dramatic al luptei pentru adevăr a jurnaliștilor cu autoritățile statului care, lipsite de orice urmă de umanitate, nu numai că au manipulat opinia publică, dar au și acoperit intenționat corupția din sistemul de sănătate, luând în calcul fără să clipească moartea propriilor cetățeni.”, a declarat regizorul Alexander Nanau.

Aș vrea să vedeți filmul. Să vă amintiți că România e așa și astăzi. Să nu mai așteptați s-o construiască alții. Suntem aici și fiecare dintre noi poate pune câte-o cărămidă. „colectiv” se va vedea în avanpremieră la Craiova de marți, 25 februarie până joi, 27 februarie, la Inspire Cinema Mercur și Inspire Cinema VIP Electroputere. Iar din 28 februarie, peste tot în țară.

Premiera mondială a filmului a avut loc în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Veneția, fiind primul film documentar românesc selectat în cadrul prestigiosului festival italian, iar premiera nord-americană la TIFF (Toronto International Film Festival). Pelicula a fost selectată și în cadrul altor competiții europene, printre care Festivalul de Film din Zurich, unde a obținut premiul pentru cel mai bun film documentar. În prezent, „colectiv” este în selecția oficială din cadrul Festivalului de Film Sundance 2020, unul dintre cele mai importante festivaluri de film independent din lume, care se desfășoară în Statele Unite.

1 thought on “Colectiv. Eu, tu și toți ceilalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *