Miami Bici. Un exemplu de AȘA DA

Mie-mi plac rău filmele românești. Le iubesc pe toate, cu sunet mai bun sau mai prost, cu imagine mai de calitate sau nu, cu actori cu mai multă școală sau deloc școală, dar talent nativ. Le iubesc atât de tare că în primul an de facultate m-am dus la unul dintre cinema-urile din oraș trei zile la rând ca să văd un film produs de Codin Maticiuc și în fiecare dintre cele trei zile cei de la cinema nu au rulat filmul, pentru că, ghici ce?, eram singura nebună din oraș care venea să ia bilet pentru el. M-am oferit chiar să cumpăr mai multe, câte ziceau ei că-i necesar să dea filmul. S-au uitat la mine ca la mașini străine și m-au dat afară.

Mulți ani mai târziu am văzut București NonStop pe internet, gratis. Așa cum am văzut majoritatea filmelor lui Dan Chișu. Ca să mă laud, pot să zic că am citit ”Singur sub duș” și ”Garsoniera din pădurea de macarale”. Așa cum am citit și ”Consumatorul de suflete”. Sunt fan adevărat, vorba aia.

Se-ntâmplă ca diverși cunoscuți, prieteni să-mi ceară un serviciu, dar să se aștepte să-l fac de drag și de ochi frumoși, nu să plătească. Însă eu cred că atunci când vrei ceva de calitate și atunci când vrei cu adevărat să susții afacerea cuiva plătești. Plătești pentru că ăsta e unul dintre modurile prin care îți arăți respectul față de munca cuiva.

Așa cum mă aștept acum să mergeți la Miami Bici și să plătiți bilet. Pentru că MERITĂ, BOSS.

Eu m-am dus cumva fără așteptări, ba mai mult, îmi și zisese un cunoscut că ”am auzit că nu-i prea bun”. Nu-mi trecea prin cap cât de mult o să-l iubesc și, mai ales, cât de mult o să râd.

First of all, m-am bucurat tare să-i văd pe Florin Piersic Jr, după care am fost muuultă vreme în limbă, și pe Letiția Vlădescu, care pentru mine este actrița absolută de la fel de multă vreme cât am fost îndrăgostită de piersicuț. Albanezu și Sorana ajung ca de la telefoane la fel să aibă salivă la fel.

Sorana știe să tundă în funcție de zodie. Și-i pregătește pe Ion și Ilie cu freze adecvate ca să cucerească Miami. Ilie vrea doar să nu mai fie sărac, că el trăiește cu un leu pe zi, iar Ion trebuie să trimită acasă bani de termopane și să pună la ciorap pentru copilul de care abia a aflat că-i este tată. Să fie el cu adevărat tată? Viața-i o bici. Câteodată faci din bullshit bici și mai și plesnește.

Parcursul celor doi de la sărakii sărakilor până la bo$$ii bo$$ilor este tot ce nu ți-ai putea imagina vreodată. Adică eu clar nu mi-am putut imagina până acum cum sună înjurăturile românești traduse cuvânt cu cuvânt în engleză. Nu pot decât să-mi scot voaleta (deh, o ard domnișoară până-mi schimb sexul și-mi scot pălăria ca un adevărat cavaler) în fața lui Alex Coteț.

Mi-aș dori să-mi scot voaleta și-n fața publicului din România, care ușor-ușor începe să înțeleagă că există filme comerciale și pe la noi, pe aicișa. Mergeți la film, copii. Bine, nu chiar mai mici de 15 ani, că e cu prea multe te iubesc-uri și  sfaturi de la mamaie care se bazează pe ”când v-o fi mai greu, nu-i nicio rușine să dați la coaie”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *