Condiția unei studente la Jurnalism

Cred cu tărie că cea mai mare calitate a mea este că nu sunt ignorantă. Adică deloc. Și mai cred că următorul lucru pe listă e că am inițiativă. Adică mai mereu. Mai cred și că respectul se câștigă, nu se cere. Și că nu trebuie să citești textul ăsta, dacă nu ești pregătit să-mi faci față frustrărilor.

Mi-am dorit din clasa a VI-a să fiu jurnalistă. Așa că iată-mă acum fiind studentă la Jurnalism. Și iată-mă cum renunț.

Veți săriți pe mine cu ”Să întorci spatele atunci când sunt probleme și să pleci nu e o atitudine ok”. Amintiți-vă că și dirijorul, pentru a conduce orchestra, se întoarce cu spatele la public. So sorry.

Știu despre mine că am talent. Scuzați-mi lipsa de modestie. Scriu al dracului de bine. Dovadă stau premiile pe care le am pe birou și diplomele pe care le strâng într-o mapă galbenă. Recunosc că am așa un sentiment de superioritate față de colegi jurnaliști care nu știu câți ”i” trebuie să pună în ”copiiilor”. Știu despre mine că am un spirit de observație relativ bun, că-mi place să întorc un lucru pe toate fețele până-i dau de cap. Știu despre mine că sunt foarte adaptabilă și că nu sunt un om care se supune. Și că un jurnalist nu se lasă până nu află ce e de aflat. Cum i-am făcut observație lui HB că nu-mi răspunsese la întrebare, ci mi-a zis ce-a vrut el. Scuze HB c-am fost acidă, cică așa ar trebui să fie jurnaliștii. Și mai știu că nu sunt cea mai diplomată persoană din lume.

Știu că fac față zi de zi la reacția ”Te faci jurnalistă, o să scrii ce vor alții pentru bani”. Știu că nu sunt în regulă o mie de chestii la presă, la oamenii din presă și mai știu că-mi place adevărul. Iubesc adevărul. Care nu mi-ați luat încă un cadou de ziua mea, personalizați-mi și mie un tricou cu textul ăsta.

Știu că nu e în regulă să te plângi, ci să acționezi. Și băi, chiar am vrut s-o fac. Da. Eram gata acum jumătate de an s-o iau pe drumul meu. Să construiesc un produs media. Țin la treaba asta cu exemplul personal.

La vremea aia, când le-am povestit ce voiam să fac, ai mei erau acolo pentru mine să mă ajute. Să mă ajute în ce sens? Să-mi dea banii ăia care-mi trebuiau pentru înființarea unei firme, vreo 15 milioane cu totul, să-mi pună apartamentul la dispoziție ca sediul firmei și să-mi suporte căderile nervoase, ca întotdeauna.

La vremea aia eram entuziasmată. Până peste cap de entuziasmată. Eram… băi, nu mai puteam de drag, ce să mai. Aveam țșpe miliarde de idei, mă gândeam ce responsabilitate mare va fi să fiu antreprenor, mă gândeam că trebuie să muncesc mai mult decât toți, mă gândeam că poate, într-un fel sau altul, voi conta. Adică opusul la a fi inutil, vreau să zic. Aveam inconștiența aia tinerească, știam că voi reuși ce mi-am propus. Știam. Mă simțeam în stare.

Până când bam! : ”Ce, ești deja profesionist? Ce, nu-ți folosește școala la nimic? Ce, ai impresia că le știi pe toate? Nu arde etape! Ce ai de gând să faci cu viața ta? A, păi poți să amâni asta!” și bam! s-a dus. Mi-a dus dracului tot entuziasmul.

Sunt o idealistă, dar nu atât de idealistă să nu fi știut la ce riscuri mă supun. Habar n-am și sinceră să fiu nici nu insist să aflu de ce oamenilor le place să taie aripi. Să distrugă visuri. Poate că e vina mea, că mă las influențată.

Poate că e vina mea, că sunt sensibilă când nu trebuie. Că scriu asta și plâng și mi se pare că sunt nedreaptă. Ăla care zice că nu vrea să se știe important pentru altcineva e un mincinos și jumătate.

Poate că am cei mai minunați părinți din lume. Care, chiar dacă uneori nu mă înțeleg, sunt acolo. Care nu mi-au impus niciodată să aleg ce vor ei. CARE  AU  AVUT  ÎNTOTDEAUNA  ÎNCREDERE  ÎN  MINE  ȘI  ÎN  FORȚELE  MELE. Care m-au învățat să-mi asum ceea ce fac. Care m-au învățat să mă descurc singură. Care m-au lăsat să dau cu capul de sus, pentru că altfel n-aș fi înțeles cum merge treaba.

Așa că voi, ăștia care distrugeți visuri și călcați în picioare personalități, amintiți-vă că vă doriți fericirea pentru copilul vostru.

Mă duc să mai plâng un pic. Și dacă e vreun om mare care e dispus să vorbească cu mine la cafea, dați-mi de știre. Știu un local mișto.

________

Mulțumesc Alexandru Mihai pentru poză. Cel mai bun fotograf de 21 de ani. Nu de 21 de ani încoace, ci de vârsta asta, v-ați prins voi. Bine pa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *