Salut! Sunt Roxana de pe net și scriu asta doar ca să rămână o dovadă scrisă a rușinii pe care o am față de propria persoană. Bă, da’ rușine rău gen. Pentru că-n articolul de la finalul anului trecut ziceam că pentru 2024 îmi pusesem pe vision board 50 de cărți și am reușit doar 23. Astfel că am zis să fiu un pic mai aproape de realitate, deci pentru 2025 mi-am propus 30. Să citesc 30 de cărți într-un an chiar e un obiectiv foarte decent.
Și dacă e decent, atunci de ce mi-e rușine? Păi hai să contabilizăm rezultatele…
Până prin martie n-am citit nimic. Nimic, nimic. Maxim notificările de pe instagram sau câteva mesaje pe WhatsApp. Eram într-un reading slump din ăla, adicătelea un blocaj de lectură, în care cititorul nu mai găsește motivația sau interesul de a citi, chiar dacă înainte era pasionat.
Ca să scap de asta, soluția mea a fost Freida McFadden. Citisem deja câteva dintre cărțile ei și știam că are talentul a mă ține cu sufletul la gură, dând pagină după pagină din curiozitate să văd, domne, ce se petrece. Deci, deși aveam deja acasă sute de volume cumpărate, care-și așteaptă cuminți lectura, am decis să fac achiziții noi.
Am citit ”Iubitul” în vreo 6 ore. Am crezut mereu că ucigașul e sub nasul meu și m-am înșelat mereu până la ultimele 5 pagini. Nu m-am așteptat la o așa întorsătură. Unde mai pui că nu-i vorba doar de un singur criminal în serie, ci de doi.
”Să nu mă minți” mi-a adus foarte mult aminte de ”Pacienta tăcută” a lui Alex Michaelides. Fix aceeași structură și eu fix atât de bleagă să nu mă prind de faptul CĂ CRiminalul e fix sub nasul meu. Nu m-a impresionat până-n tâmple, a fost un volum cam tras de păr pe alocuri, dar na, ca să ieși din reading slump mai bagi și d-astea.
Ce am învățat din ”Colega de birou” e că trebuie să fii mereu atent la TOATE detaliile. Și că răzbunarea nu trebuie neapărat să se întâmple rapid. Poate dura ani. Și apoi nu știi ce te-a lovit. Dar tu știi oare ce-ai făcut? Acum nu știu dacă m-am obișnuit eu prea mult cu stilul Freidei, dar probabil pentru că asta a fost a șasea carte citită de la ea, m-am prins cine, ce și cum.
”Profesoara” m-a lovit unde mă doare. A abordat un subiect pe care nu că îl înțeleg, ci îl și pot simți. Aproape că aș putea să zic că eu sunt de fapt Freida și am scris-o. De la pasiunea pentru pantofi până la scrisul poeziilor… și profu’ ăla care te încurajează și-ți dă calde ca să-și facă schema, plus fata aia din alt an, aoleuuu. Chiar aș fi putut să scriu cartea asta. E fix pe fix cu o realitate care se-ntâmplă aproape sub nasu’ tuturor. Dar se ascunde bine. Că cel mai bun loc unde poți ascunde ceva e întotdeauna la vedere. Dar tu nu trebuie să ai încredere în nimeni. Prima lecție.
Am citit cartea ”Cele trei Adda” și uneori m-a durut sufletul, alteori am zâmbit din tot sufletul. #BravoFată că ești tu, autentică, asumată, cu frici, cu bucurii, cu tot ce a fost și tot ce urmează.
Știți cum se zice, că dacă vrei s-o arzi profi și astea, înveți încontinuu. Mai ales de la surse de încredere, cum e nea Chinezu, care face lupte-n digital de vreo douăj’ dă ani.
Nu am lăsat cartea asta deloc din mână. Nu neapărat că te ține foarte în suspans, cât că-ți oferă perspective diferite asupra unei singure situații. Nora, personajul principal, e un pic depresivă. Bine, un pic mai mult. Decide să-și pună capăt vieții pentru că nu se simte iubită (n-o iubește nimeni, nu neapărat partener de viață), dar între viață și moarte are oportunitatea să vadă cum ar fi decurs viața ei dacă ar fi luat alte decizii. E un exercițiu bun pentru a-ți dezvolta sentimentul de recunoștință. Și Nora începe să se iubească pe sine însăși.
Când am văzut că a apărut un nou volum din seria ”Menajera” n-am putut să mă abțin și să nu-l comand. Are vreo 70 de pagini, mai mult nuvelă așa… Îngrozitor de plictisitor. De umplutură.
M-am dus la un client la birou să vorbesc despre ceva și ceva-ul ăla s-a transformat într-o discuție profundă despre valori, viață și fericire. A schimbat ceva în mine discuția respectivă, iar eu nu pot decât să fiu recunoscătoare. Pe parcursul discuției, clientul meu a menționat cartea asta. Am găsit-o într-un anticariat online și mi-a adus-o curierul destul de repede. Însă nu la fel de repede pe cât am citit-o eu. E, probabil, una dintre cele mai mișto cărți pe care le-am citit vreodată. Fiindcă oamenii de succes nu se opresc niciodată. Nu caută scuze și nu se mulțumesc cu ”atât am putut, e ok”. Ceea ce vă recomand și vouă.
Mi-a plăcut mult de tot. M-a ținut în suspans pagină după pagină. Personajul principal, un chirurg de succes al cărui tată a fost criminal în serie. Peste 18 cadavre descoperite în subsolul casei. Iar acum cineva îi replică modul de acțiune. Cine să fie oare? Dacă sunteți fan thriller, cartea asta o să vă placă la nebunie.
Asta a fost un pic trasă de păr. Adică la un moment dat chiar mă plictisisem de aceleași chestii repetate la nesfârșit. Nu m-a dat neapărat pe spate, dar e o lectură care-ți poate umple timpul într-o după-amiază.
Am mai citit 2 alte cărți de la Lisa Jewell și mi s-au părut fantastic de bune, așa că atunci când am văzut-o pe asta, am cumpărat-o fără să stau pe gânduri. Dar a fost o dezamăgire totală. Începutul cam greu și plictisitor, acțiunea cât de cât, însă finalul dezamăgitor de-a dreptul. Niște crime fără sens, relațiile dintre personaje ceva absolut îngrozitor, parcă fără nicio logică.
Ei, și dragii Moșului, cam aici se pune stop. La o aritmetică de bază, ne dă un rezultat de 12 cărți citite anu’ ăsta. Practic e o medie de una pe lună. Jenant. J E N A N T.
Acuș vă rog și pe voi să-mi ziceți ce ați citit, că poate poate voi lua inspireișăn pentru cele ce urmează. Sau cel. Că e el. Anul. 2026.
