Acest proiect – PUTEREA E LA FEMININ – s-a născut din dorința de a face vizibile poveștile femeilor așa cum sunt ele – autentice, puternice, sensibile, pline de curaj și inspirație. Cred că fiecare femeie are o istorie personală care merită spusă, pentru că din ea se nasc lecții, încredere și speranță pentru altele. Prin aceste interviuri vreau să aduc la lumină puterea din spatele zâmbetelor, modul în care femeile depășesc provocările și felul în care își păstrează echilibrul în mijlocul vieții de zi cu zi. Aceste povești sunt un omagiu adus feminității în toate formele ei și o invitație pentru fiecare cititoare să își recunoască propria forță.
Într-o lume în care etichetele și rolurile par să ne definească mai mult decât cine suntem cu adevărat, Cristina Zamfir a ales să-și trăiască viața cu autenticitate. Povestea ei este dovada că, dincolo de încercări și căderi, există mereu un drum către forță, prezență și sens. În acest interviu, Cristina vorbește cu sinceritate despre fragilitate și curaj, despre succesul care nu se măsoară în aplauze, ci în liniștea de a fi împăcat cu tine și în bucuria de a dărui. O invitație la reflecție și o mărturie despre cum poți să trăiești cu tine, nu împotriva ta.
- Cine ești tu, dincolo de rolurile pe care le joci (mamă, soție, profesionistă etc.)?
Sunt Cristina. Dincolo de rolurile de mamă și de terapeut, sunt o femeie care a ales să nu-și mai amâne viața. Am învățat că autenticitatea nu vine din diplome sau titluri, ci din felul în care alegi să rămâi prezentă în fiecare zi. Sunt fragilă și puternică deopotrivă, am curaj, dar și temeri, dor de iubire și nevoia de a fi atinsă de viață. Toate acestea mă fac să fiu întreagă.
2. Care a fost una dintre cele mai mari provocări prin care ai trecut și cum ai reușit să o depășești?
Una dintre cele mai mari provocări prin care am trecut a fost să mă ridic după o perioadă de rupturi și schimbări în viața personală. A fost momentul în care am simțit că toate reperele mele se clatină. Am rămas cu responsabilitatea de a fi prezentă pentru fiica mea și, în același timp, de a mă reconstrui pe mine. Sprijinul familiei și al câtorva prieteni apropiați a fost esențial. Am descoperit că nu trebuie să duc totul singură, că pot cere ajutor și că e în regulă să îmi iau timp pentru a-mi aduna bucățile. Terapia, scrisul și momentele petrecute cu mine însămi au fost pași mici, dar constanți, către o nouă stabilitate.
3. Ce te motivează să mergi mai departe atunci când lucrurile devin dificile?
Mă motivează fiica mea, pentru care îmi doresc să fiu un exemplu de prezență și de autenticitate. Mă motivează femeile cu care lucrez, pentru că poveștile lor îmi amintesc că nu sunt singură pe acest drum și că fiecare pas făcut contează. Și mă motivează dorința mea interioară de a trăi o viață cu sens, nu una redusă doar la obligații. Știu cum arată zilele în care te simți absentă în propria viață și tocmai asta mă face să aleg mereu să merg mai departe.
4. Ai avut un moment în care ai vrut să renunți la visurile tale? Ce te-a făcut să continui?
Pentru mine, renunțarea nu a fost niciodată o opțiune. Au existat momente de oboseală și de presiune, când părea că drumul e prea greu și că pașii mei nu duc nicăieri. Atunci alegeam să mă retrag pentru o vreme, să respir, să îmi adun forțele. Dar nu am privit asta ca pe o renunțare, ci ca pe o parte firească din mers. Am rămas în contact cu mine și, chiar dacă nu am reușit din prima, am recalculat direcția, am schimbat pașii, dar nu destinația. Și de fiecare dată am găsit o cale să merg mai departe. Renunțarea, în această privință, nu e pe lista mea.
5. Cum arată pentru tine succesul?
Pentru mine nu înseamnă doar partea de aplauze sau recunoaștere publică. Succesul înseamnă să mă trezesc dimineața și să simt liniștea și vitalitatea corpului meu. Să o văd pe fiica mea crescând într-un mediu în care iubirea și libertatea sunt firești. Succesul este și atunci când văd femeile cu care lucrez redescoperindu-și dorința și bucuria de a trăi. E sentimentul că ceea ce fac are sens, că nu îmi trăiesc viața pe gol, ci plină de semnificație.
6. Ce rol au oamenii din jurul tău în parcursul tău personal și profesional?
Oamenii din jurul meu au fost și rămân esențiali. Familia m-a ținut ancorată atunci când simțeam că pierd direcția. Prietenii mi-au adus râs și încurajare în momente în care uitasem să mă bucur. Terapeuții și colegii de drum mi-au arătat că nu sunt singură și că fiecare om are nevoie, la un moment dat, de sprijin. Am înțeles că relațiile, fie ele blânde sau provocatoare, sunt oglinzi în care mă descopăr și cresc.
7. Cum ai grijă de tine – trup, minte și suflet – ca să rămâi echilibrată?
Am învățat că nu pot fi prezentă pentru ceilalți dacă nu sunt bine cu mine însămi. Și asta nu înseamnă că reușesc mereu. Sunt zile în care ritualurile mele ies așa cum îmi doresc și zile în care abia găsesc timp să respir. Învăț, pas cu pas, să-mi adaptez grija față de mine la etapa de viață în care sunt.
Diminețile încep de obicei simplu… apă caldă cu lămâie, câteva respirații, uneori doar un moment de liniște cu mine. Fac mișcare blândă, dar nu în fiecare zi la fel. Îmi fac loc pentru lectură sau scris, iar natura rămâne locul unde mă reașez cel mai ușor.
Îmi place, din când în când, să-mi dau și corpului provocări. Perioade în care renunț la zahăr, gluten sau lactate. Zile în care țin post cu apă, o dată sau de două ori pe săptămână. Nu ca să-l suprasolicit, ci ca să-l țin treaz, cu simțurile active. Asta mă face să simt că sunt mereu în contact cu el și că îi dau spațiu să îmi arate ce poate.
8. Ce faci atunci când ai nevoie să te relaxezi după o perioadă agitată?
Relaxarea mea, nu arată mereu la fel. Uneori e o carte bună și liniștea de acasă, alteori o baie caldă care să-mi dezmorțească trupul. Sunt și seri în care pun muzică și las dansul să scoată din mine tensiunea acumulată. Îmi găsesc echilibrul și în plimbări scurte prin oraș sau printr-un parc, unde pot să respir altfel și să-mi limpezesc gândurile. Și, la fel de important, îmi place să râd. Râsul mă relaxează și mă reașază imediat, chiar și în zilele cele mai grele.
Nu am o rețetă perfectă. Am doar câteva lucruri simple care mă ajută să-mi creez spațiu și să revin la mine.
9. Ce ai învățat despre tine în tot acest drum?
Am descoperit că sunt mai rezistentă decât credeam, dar și că nu trebuie să demonstrez asta în fiecare zi. Am învățat că vulnerabilitatea nu mă slăbește, ci mă face umană și prezentă. Că pot să plâng și să fiu puternică în același timp.
Am mai înțeles ceva esențial, și anume, că relația cu corpul meu este o călătorie continuă. Că dacă rămân în contact cu el, prin mișcare, prin atenție, prin provocările pe care i le dau uneori, el îmi răspunde. Nu-l forțez, ci îl țin treaz. Nu amorțit, nu suprasolicitat, ci prezent, cu simțurile vii. Și asta mă învață, de fiecare dată, cât de mult pot să cresc prin ascultare.
Am înțeles că iubirea de sine e fundația pe care se clădește orice reușită, iar feminitatea mea nu e un rol, ci o forță pe care aleg să o trăiesc.
10. Care este următorul vis pe care vrei să îl transformi în realitate?
Visul de acum e să duc mai departe ceea ce am început. Să scriu cartea la care lucrez, să cresc programele și să construiesc comunități unde femeile să se simtă în siguranță și să-și regăsească puterea.
Pentru mine nu e despre a arăta o imagine frumoasă, ci despre a împărtăși ceea ce am trăit și ulterior învățat. Vreau ca femeile să știe că dorința lor contează, că bucuria și plăcerea sunt parte din viață și că merită trăite. Dacă prin ce fac reușesc să aprind asta în cât mai multe dintre ele, înseamnă că visul meu se împlinește.
Și dacă ar fi ceva cu care să rămâneți din povestea Cristinei, rămâneți cu asta…
Dacă e ceva ce mi-a arătat drumul meu, e că nu există rețetă „ca la carte”. Viața m-a scos din planurile perfecte și m-a pus față în față cu mine. Am căzut, m-am ridicat, am făcut pași înainte și înapoi, dar nu am renunțat.
Astăzi aleg să trăiesc cu mine, nu împotriva mea. Să-mi țin corpul treaz, sufletul viu și inima deschisă. Și să dau mai departe tot ce descopăr pe drum, pentru că știu că nu sunt singură în căutarea asta.
