Paranoică sau precaută? Tu ce zici?

Am această dilemă. Această întrebare legitimă. Dar s-o luăm de la-nceput.

Ajung acas‘ la o oră suficient de înaintată și după suficient de multe activități pe parcursul zilei ca să-mi fie greu să gătesc ceva. Ceva care să și iasă mâncabil, dar asta-i altă discuție despre cum o să rămân nemăritată că nu fierb mămăliga destul și la 50 de ani o să am șaij‘ de pisici. Cum e clar că încă n-am conac și nici bucătar personal, întind mâna, iau telefonul și intru pe Glovo să pun o comandă.

Mă învârt prin aplicație, reușesc să găsesc ceva bunuț la unul dintre restaurante, finalizez comanda. Comandă care conține și o băutură, important de reținut.

După câteva zeci de minute, sună telefonul. Pe ecran un număr pe care nu-l aveam în agendă.

  • Bună seara! De la Glovo, puteți să-mi spuneți și mie adresa?

Eu nu înțeleg cum de morții mă-sii (să mi se ierte, vă rog, limbajul academic de domnișoară ‘ntelectuală) nu se vede în aplicație la unii curieri și la alții da. Care-i baiu‘?

Zic să nu mă énervez și să fac figuri că rămân înfometată, n-am chef să anulez comanda și, sincer, nici energie să mă contrazic cu un cetățean pe ceva care la urma urmei nu-i cine știe ce. Îi zic adresa, după alte câteva minute se prezintă la ușă, îmi dă punguța, iau punguța, îi dau banii, pleacă, închid ușa. E, și aici intervine le problemă.

Din punguța mea de carton în care se află mâncărica curge ceva. Pic pic pic pe parchet. Alerg la bucătărie, scot mâncarea. Mâncarea îmbibată în băutura comandată, care se-ntâmplă să fie o cafea. Ambalajul mâncării ud și el, de parcă venise după potopul lui Noe. Ei Roxană, ia și papă tu acuș mâncare cu gust de cafea, ia și spală parchet lipicios și alte treburi pe unde a mai curs cafeaua…

Și mă iau toți drăcișorii… și mă gândesc să-i las cetățeanului curier o recenzie în aplicație cum că habar nu are să livreze treburi, că e neatent, că mi-a distrus mâncarea, băutura și nervii că eu aveam alte treburi în seara asta care nu includeau frecatul podelelor.

Apoi… m-am gândit un pic mai bine. Sau mai mult. Și mi-am dat seama că cetățeanul curier poate fi un psihopat care are datele mele, adresa mea, numărul meu de telefon. Și că s-ar putea să mă aștepte în fața blocului să-mi dea una sau ar putea să mă răpească sau violeze sau să-mi dea foc sau să mă omoare și să mă bage într-o valiză.

Și aici m-am oprit. Nu m-am mai dus să iau telefonul ca să scriu o recenzie. N-am mai avut niciun curaj să fac ceva ce orice om civilizat al anului 2020 ar face. Pentru că mi-e frică. Mi-e frică. Recunosc.

Mă sperie rău știrile. Mă sperie atât de rău, încât pentru cei care nu știu, încă fac atacuri de panică de la momentul Cazului Caracal. Anxietatea nu pare că vrea să-mi dea papucii. M-am gândit necontenit la fata din Ilfov, al cărei corp a fost găsit ars într-o valiză în Bulgaria. Sau la cea din Mehedinți căreia un criminal în serie i-a dat foc după ce ea depusese o plângere la poliție că a violat-o. Lucrurile astea se întâmplă lângă noi, printre noi.

Ce ne facem? Cum facem? Pentru că atitudinea aia de ”n-are, mă, cum să mi se întâmple mie” nu mai funcționează când chiar ți se întâmplă o nasoală.

Aștept sugestii, sfaturi, observații. Până ajung să le citesc, vă las pe voi să-mi citiți gândurile din momentele în care, departe fiind, am aflat de cele două fete răpite de lângă Caracal:

Sunt undeva departe de România, în vacanță. Ieri, vineri, în prima parte a zilei m-am plimbat singură, am stat la masă singură, am vizitat singură pentru că prietena mea urma să ajungă seara. Pe la prânz am citit știrile despre cazul Caracal.

M-am dus glonț la hotel și m-am închis în cameră. Mi-am dat telefonul pe silențios, l-am scos și de pe vibrații. M-am mișcat prin cameră de parcă eram duh ca să nu fac zgomot. Am stat chircită pe colțul patului timp de câteva ore concentrându-mă să respir cât mai neauzibil cu putință (deși cred că doar în capul meu respirația se auzea) și mă luau transpirațiile la fiecare voce pe care o auzeam pe hol.

Tot timpul am încercat să găsesc o scuză bună ca să nu mai merg la gară, unde îi promisesem prietenei mele că o aștept. Nu am vrut să o dezamăgesc, așa că în loc să-mi pun sandalele, pentru că era extrem de cald, mi-am pus adidașii că fac zgomot mai puțin când merg.

Îmi era frică rău de tot să ies din cameră și m-am gândit să sun pe cineva, dar nu pe ai mei ca să nu-i sperii. Însă am încercat să mă controlez și mi-am zis că nu pot să sun acum că am nevoie de telefon pentru gps. Și apoi am avut nevoie de telefon pentru cutare și cutare. Încercam să-mi spun practic că pot să trec singură peste spaima asta. Și am reușit.

Parțial. Pentru că nonstop mă gândesc dacă nu se uită oamenii dubios pe stradă la mine, că parcă cineva a schimbat brusc direcția de mers, că parcă parcă. Oricum, e clar că mersul pe stradă nu va mai fi niciodată la fel. Mi-e clar că de acum nu mai consider un atu faptul că n-am nicio jenă să mă bag în seamă cu oricine, calitate pe care o consideram esențială la profesia de jurnalist. Care profesie se face cu sânge rece ori te duci acasă.

Eu cred că a fost un atac de panică. Și mă gândesc că poate vreun nene similar citește asta și mă va lua în colimator. Desigur, sunt un pic paranoică, dar mi-ar plăcea să-i spun precauție. Și dacă vă sun așa din senin după 500 de ani în care n-am luat deloc contact, să-mi RĂSPUNDEȚI vă rog.

 

1 thought on “Paranoică sau precaută? Tu ce zici?

  1. Puteai sa ii lasi recenzie negativa pentru ca ar fi fost anonima (am lucrat pentru un serviciu de delivery asemanator si toate recenziile-pozitive sau negative-erau anonime).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *