Am această dilemă. Această întrebare legitimă. Dar s-o luăm de la-nceput.
Ajung acas‘ la o oră suficient de înaintată și după suficient de multe activități pe parcursul zilei ca să-mi fie greu să gătesc ceva. Ceva care să și iasă mâncabil, dar asta-i altă discuție despre cum o să rămân nemăritată că nu fierb mămăliga destul și la 50 de ani o să am șaij‘ de pisici. Cum e clar că încă n-am conac și nici bucătar personal, întind mâna, iau telefonul și intru pe Glovo să pun o comandă.
Mă învârt prin aplicație, reușesc să găsesc ceva bunuț la unul dintre restaurante, finalizez comanda. Comandă care conține și o băutură, important de reținut.
După câteva zeci de minute, sună telefonul. Pe ecran un număr pe care nu-l aveam în agendă.
- Bună seara! De la Glovo, puteți să-mi spuneți și mie adresa?
Eu nu înțeleg cum de morții mă-sii (să mi se ierte, vă rog, limbajul academic de domnișoară ‘ntelectuală) nu se vede în aplicație la unii curieri și la alții da. Care-i baiu‘?
Zic să nu mă énervez și să fac figuri că rămân înfometată, n-am chef să anulez comanda și, sincer, nici energie să mă contrazic cu un cetățean pe ceva care la urma urmei nu-i cine știe ce. Îi zic adresa, după alte câteva minute se prezintă la ușă, îmi dă punguța, iau punguța, îi dau banii, pleacă, închid ușa. E, și aici intervine le problemă.
Din punguța mea de carton în care se află mâncărica curge ceva. Pic pic pic pe parchet. Alerg la bucătărie, scot mâncarea. Mâncarea îmbibată în băutura comandată, care se-ntâmplă să fie o cafea. Ambalajul mâncării ud și el, de parcă venise după potopul lui Noe. Ei Roxană, ia și papă tu acuș mâncare cu gust de cafea, ia și spală parchet lipicios și alte treburi pe unde a mai curs cafeaua…
Și mă iau toți drăcișorii… și mă gândesc să-i las cetățeanului curier o recenzie în aplicație cum că habar nu are să livreze treburi, că e neatent, că mi-a distrus mâncarea, băutura și nervii că eu aveam alte treburi în seara asta care nu includeau frecatul podelelor.
Apoi… m-am gândit un pic mai bine. Sau mai mult. Și mi-am dat seama că cetățeanul curier poate fi un psihopat care are datele mele, adresa mea, numărul meu de telefon. Și că s-ar putea să mă aștepte în fața blocului să-mi dea una sau ar putea să mă răpească sau violeze sau să-mi dea foc sau să mă omoare și să mă bage într-o valiză.
Și aici m-am oprit. Nu m-am mai dus să iau telefonul ca să scriu o recenzie. N-am mai avut niciun curaj să fac ceva ce orice om civilizat al anului 2020 ar face. Pentru că mi-e frică. Mi-e frică. Recunosc.
Mă sperie rău știrile. Mă sperie atât de rău, încât pentru cei care nu știu, încă fac atacuri de panică de la momentul Cazului Caracal. Anxietatea nu pare că vrea să-mi dea papucii. M-am gândit necontenit la fata din Ilfov, al cărei corp a fost găsit ars într-o valiză în Bulgaria. Sau la cea din Mehedinți căreia un criminal în serie i-a dat foc după ce ea depusese o plângere la poliție că a violat-o. Lucrurile astea se întâmplă lângă noi, printre noi.
Ce ne facem? Cum facem? Pentru că atitudinea aia de ”n-are, mă, cum să mi se întâmple mie” nu mai funcționează când chiar ți se întâmplă o nasoală.
Aștept sugestii, sfaturi, observații. Până ajung să le citesc, vă las pe voi să-mi citiți gândurile din momentele în care, departe fiind, am aflat de cele două fete răpite de lângă Caracal:
