Dragă mama Andradei,

Te rog oprește-te. Încetează. Nu mai vreau să te aud. Cum țipi. Cum urli. Cum strigi. Cum ridici tonul și apeși cuvintele alea de parcă de ele ți-ar depinde viața.

Nu mai pot. Nu te mai suport. Mi s-au tocit toți nervii, iar la un moment dat mi-aș fi dorit ca timpanele mele să nu-și mai facă treaba.

Sunt în punctul în care-mi vine să bat cu picioarele în ușa ta și să zbier la tine până când îți sângerează urechile în valuri. Stârnești un fel de ură în mine pe care până acum n-am mai simțit-o și vreau sincer să-ți mulțumesc că datorită știe știu cum nu vreau să fiu ca mamă.

Mi-am propus că nu o să fiu isterică cu copilul meu. Că o să-l las să alerge, să se joace, să cadă, să exploreze, să greșească fără să-i spun la fiecare treij’ de secunde: “Nu mai mă enerva”; “Păi nu înțelegi? Mișcă de aici!”; “Bă, termină odată!”.

Mi-am notat în minte să nu-mi vărs nervii pe copilul meu. Să nu-l bat dacă a dat cu ceva pe jos. Că nu asta e soluția, să-l agresez fizic și verbal. Mai ales când e foarte mic.

Mi-am promis să nu-mi cresc copilul haotic. Să nu-l țin treaz până la unu’ noaptea în fiecare zi, să nu-l las să plângă de foame sau să plângă că-l oblig să mănânce tot, deși spune că nu mai poate.

Mi-am stabilit ca obiectiv să nu-i repet întruna copilului interdicții: “nu te urca acolo”, “nu mai fă gălăgie”, “nu ai voie să te joci cu aia”. Eu nu vreau să-i induc copilului meu în subconștient că nimic din ce face nu-i bine, nu vreau să crească fără încredere în el, fără stimă de sine, fără curaj și fără să-l învăț să-și asume ceea ce face.

Dragă mama Andradei,

M-am săturat. Să te aud zi de zi cum ridici tonul la fetița ta în toate gamele muzicale. Cred că ai și inventat câteva. Câteva mai multe. Pot să jur, pentru că de când m-am mutat în apartamentul de sub voi numai vocea ta o aud.

Bine, mai aud și când bați în țeavă să dau muzica mai încet. Probabil te deranjează. Probabil te gândești că sunt o ciobancă tristă care nu dă doi bani pe faptul că-și deranjează vecinii. Însă uneori pur și simplu nu mai rezist și dau volumul la maxim ca să te pot ignora. Cum ignori tu faptul că-ți schilodești emoțional fetița. Pe Andrada.

Cum îi omori personalitatea prematură, cum dai de pereți cu entuziasmul ei față de viață. Cum lași frustrările tale să se reverse asupra viitorului ei.

Dragă mama Andradei,

Înainte să-ți educi copilul, educă-te pe tine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *