O poveste cu un senator sau despre cum lucrurile mici le construiesc pe cele mari

*Aș fi vrut să pun și-o poză aici. Să vedeți cum arată un om nervos, îns-am realizat că oglinda (vă) este de-ajuns. Pentru moment.*

Nici dac-aș fi crescut sub o șipcă n-aș fi scăpat de-ntrebarea asta, cum sigur nici voi n-ați făcut-o. ”Ce vrei să te faci când crești mare?”

Musafir. Actriță, cântăreață, niciodată doctoriță. Dintr-a șasea am rămas la jurnalist, lucru care s-a și întâmplat. Însă dintotdeauna mi-am dorit să mă implic politic.

Nu m-am văzut niciodată mai mult de deputat. Da‘ parcă-mi place mai mult cum sună senator. Doamna senator. E așa, mai pe eleganță și rafinament. Mai de om trecut pân viață, că nu degeaba cuvântul senat vine de la cuvântul latinesc senatus, care derivă de la senex „bătrân”. Mai multă-nțelepciune, domne, aia e.

Primul lucru pe care l-aș face ar fi o listă cu lucruri care mă nemulțumesc. Cum ar fi:

1. Călătorie cu trenul ce durează aproximativ o treime din zi. E 5 dimineața, ascult muzică-n căști. Stau singură pe un calup format din 4 locuri, nu-i deloc aglomerat, cred că suntem cu totul vreo treij‘ de persoane în tot trenul. La un moment dat, cineva mă bate pe umăr. Mă-ntorc, văd că-și mișcă buzele, semn că-mi comunică lucruri, dar n-aud nimic de căști. Mi le scot și-l rog să repete. ”Auzi, ce vrea ăsta, mă? Tu-nțelegi ce zice?”

Mă rotesc mai mult și văd un băiat un pic colorat, nici prea-nalt, dar nici prea scund, sfrijit, cu niște ochi mari deasupra măștii. E Ali din Bangladesh, călătorește de la Satu Mare la Craiova, lucrează în controlul calității la o fabrică de confecții și vine să-și vadă prietena. Vrea să știe cât staționează trenul în următoarea gară sau dacă e vreun magazin în interiorul mijlocului de transport, astfel încât să-și poată cumpăra ceva de băut, ceva de ronțăit.

Cât am tradus, controlorul aproape că pufnea a dispreț și-i mustea atitudinea de superioritate.

2. E iunie, e cald, ies din Universitate după ultimul examen al sesiunii și mă plimb un pic prin centrul vechi. Pe Lipscani cântă o trupă. Mă opresc și eu să-i ascult, asemenea altor zeci de persoane. Nu trec mai mult de câteva minute, că apar doi polițiști – un el și o ea, ambii cam pe la 40 de ani. Se duc direct la solist și eu aflându-mă la o distanță considerabilă nu aud conversația, însă-l aud pe polițișt imediat strigând către noi, publicul: ”vorbește, bă, careva, engleză? Că nu mă înțeleg cu ăștia”

Ăștia erau niște cântăreți din Ucraina, aveau costume incredibile și concert în seara respectivă. Voiau să-și mai facă un pic de reclamă, dar ce să vezi, nenea polițaiul le-a adus la cunoștință că n-au voie să bage două piese live fără autorizație.

Cât am tradus, polițistul aproape că pufnea a dispreț și-i mustea atitudinea de superioritate.

Mie mi-e rușine. Mi-e rușine rău. Că turismul și siguranța n-au bun simț. Că nu ne pasă să angajăm acolo niște oameni cu competențe. Că ne doare-n fund dacă vine un străinez pe la noi pe acas‘, să se descurce, dă-l în mă-sa.

Și apoi mi-am adus aminte că sunt și dintre senatori oameni care nu cunosc engleza. Mă simt ca-n bancurile alea cu ”nu te putem angaja aici, ești supracalificat”.

N-am nicio șansă să mă plictisesc în România. Mai ales când sunt atâtea lucruri de făcut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *