*Aș fi vrut să pun și-o poză aici. Să vedeți cum arată un om nervos, îns-am realizat că oglinda (vă) este de-ajuns. Pentru moment.*
Nici dac-aș fi crescut sub o șipcă n-aș fi scăpat de-ntrebarea asta, cum sigur nici voi n-ați făcut-o. ”Ce vrei să te faci când crești mare?”
Musafir. Actriță, cântăreață, niciodată doctoriță. Dintr-a șasea am rămas la jurnalist, lucru care s-a și întâmplat. Însă dintotdeauna mi-am dorit să mă implic politic.
Nu m-am văzut niciodată mai mult de deputat. Da‘ parcă-mi place mai mult cum sună senator. Doamna senator. E așa, mai pe eleganță și rafinament. Mai de om trecut pân viață, că nu degeaba cuvântul senat vine de la cuvântul latinesc senatus, care derivă de la senex „bătrân”. Mai multă-nțelepciune, domne, aia e.
Primul lucru pe care l-aș face ar fi o listă cu lucruri care mă nemulțumesc. Cum ar fi:
1. Călătorie cu trenul ce durează aproximativ o treime din zi. E 5 dimineața, ascult muzică-n căști. Stau singură pe un calup format din 4 locuri, nu-i deloc aglomerat, cred că suntem cu totul vreo treij‘ de persoane în tot trenul. La un moment dat, cineva mă bate pe umăr. Mă-ntorc, văd că-și mișcă buzele, semn că-mi comunică lucruri, dar n-aud nimic de căști. Mi le scot și-l rog să repete. ”Auzi, ce vrea ăsta, mă? Tu-nțelegi ce zice?”
Mă rotesc mai mult și văd un băiat un pic colorat, nici prea-nalt, dar nici prea scund, sfrijit, cu niște ochi mari deasupra măștii. E Ali din Bangladesh, călătorește de la Satu Mare la Craiova, lucrează în controlul calității la o fabrică de confecții și vine să-și vadă prietena. Vrea să știe cât staționează trenul în următoarea gară sau dacă e vreun magazin în interiorul mijlocului de transport, astfel încât să-și poată cumpăra ceva de băut, ceva de ronțăit.
Cât am tradus, controlorul aproape că pufnea a dispreț și-i mustea atitudinea de superioritate.
2. E iunie, e cald, ies din Universitate după ultimul examen al sesiunii și mă plimb un pic prin centrul vechi. Pe Lipscani cântă o trupă. Mă opresc și eu să-i ascult, asemenea altor zeci de persoane. Nu trec mai mult de câteva minute, că apar doi polițiști – un el și o ea, ambii cam pe la 40 de ani. Se duc direct la solist și eu aflându-mă la o distanță considerabilă nu aud conversația, însă-l aud pe polițișt imediat strigând către noi, publicul: ”vorbește, bă, careva, engleză? Că nu mă înțeleg cu ăștia”
Ăștia erau niște cântăreți din Ucraina, aveau costume incredibile și concert în seara respectivă. Voiau să-și mai facă un pic de reclamă, dar ce să vezi, nenea polițaiul le-a adus la cunoștință că n-au voie să bage două piese live fără autorizație.
Cât am tradus, polițistul aproape că pufnea a dispreț și-i mustea atitudinea de superioritate.
Mie mi-e rușine. Mi-e rușine rău. Că turismul și siguranța n-au bun simț. Că nu ne pasă să angajăm acolo niște oameni cu competențe. Că ne doare-n fund dacă vine un străinez pe la noi pe acas‘, să se descurce, dă-l în mă-sa.
Și apoi mi-am adus aminte că sunt și dintre senatori oameni care nu cunosc engleza. Mă simt ca-n bancurile alea cu ”nu te putem angaja aici, ești supracalificat”.
N-am nicio șansă să mă plictisesc în România. Mai ales când sunt atâtea lucruri de făcut.
