Ziua Libertății Presei. Povestită de-o studentă la Jurnalism

Astăzi, de Ziua Libertății Presei, aș vrea să urlu un super La mulți ani! și să povestesc ceva amuzant din anii mei de studentă la Jurnalism, dar adevărul e că ce vreau să zic e doar atât: noroc ai când calci în căcat, nu când îl mănânci.

Mi-am dorit din clasa a șasea să devin jurnalist, am intrat la specializarea Jurnalism a Facultății de Litere din cadrul Universității din Craiova și am avut niște profi care nu ne erau doar profi. Ne erau frați mai mari, părinți, cei mai buni prieteni. Au împărțit cu noi cunoștințele, sursele, mâncarea, bucuria, zilele proaste, suspansul și curiozitățile.

Ne-au oferit ajutor necondiționat. La orice oră din zi și din noapte. Și-au petrecut timpul cu noi, mai mult decât prin sălile de curs. Au fost cu noi pe teren sau la teatru, conferințe, workshop uri, dezbateri și tot felul de activități. Ne-au învățat să fim oameni și ne-au învățat să fim profesioniști. Ne-au transmis valori ca prietenia, încrederea, respectul și sinceritatea. Au avut răbdare cu fiecare dintre noi și ne-au insuflat plăcerea construitului.

Au fost, de fapt, cei mai frumoși trei ani. Trei ani de iubire, de muncă, de devotament față de profesie, față de oameni și de faptele lor. Trei ani în care am crescut, am greșit, am luat-o de la capăt, am plâns și de nervi, dar și de fericire, trei ani în care nici în vacanțe nu m-am putut gândi la altceva. Trei ani în care mi-am demonstrat că visurile devin realitate.

Și că sunt norocoasă. Nu cred că există vreun alt cuvânt care să-mi poată exprima starea. Să vezi bucuria în ochii suporterilor atunci când sportivii marchează, să vezi pasiunea din gesturile artiștilor, să vezi politicieni cum declară și cum răsdeclară, să crească proiecte sub nasu’ tău, să crească oameni sub nasu’ tău, să asiști la miracole și la tragedii, să trăiești periculos, pentru că nu știi cum îți cade o cărămidă-n cap de pe șantierul unde te-ai dus să faci un reportaj, să fii la curent mereu cu toate, să te lupți să fii corect și perfect, să nu-ți scape nicio chichiță a legislației, să te chinui să descurci povești și să faci puzzle-uri.

Jurnalismul nu pare o profesie, ci un mod de viață. Pentru că oricâte nasoale ți se întâmplă ție ca om, când intri în contact cu ceilalți trebuie să lași totul deoparte. Să fugi de la o dramă personală la una națională sau mondială. Să te lași pe tine în spate. Jurnalismul este despre diplomație, despre respect, despre ajutor. Jurnalismul înseamnă să observi, dar să nu judeci.

De-a lungul istoriei, profesia asta a întâmpinat destule probleme. De la recunoașterea socială și până la definirea exactă a efectuării. Astăzi, societatea și vremurile în care trăim, au nevoie acută de jurnaliști.

Jurnaliști din jurnaliști adevărați, nu făcuți. Peste noapte. Jurnaliști care nu s-au dospit. Care doar ei înșiși își spun jurnaliști și nimeni altcineva.

Mi-am dorit mereu să pun semnul egal între numele meu și cuvântul jurnalist. Dar asta înseamnă că sunt colegă cu ei. Ei care apar în peisaj de nicăieri, parcă cu puteri supranaturale și parcă sunt urcați pe-un piedestal (ridicat tot de ei, evident) de unde se uită la tine cu dispreț. Nu le pasă că habar nu au gramatică și scriu cu piciorul stâng, nu-i interesează de structura unui articol, de genul lui, nu citesc cărți pentru că se plictisesc, când merg undeva sunt fierți pe statul la piscină și nu dau doi bani pe aerul condiționat din muzee, în pozele lor încă nu s-a inventat focalizarea și când n-au chef să reformuzele articolele altora, pur și simplu dau cu copy paste fără să precizeze sursa.

Ăștia sunt jurnaliști din specia foame. S-au făcut jurnaliști că n-au nicio altă calitate sau deprindere și li s-a părut ușor să mâzgălească pe bani. Au un săituleț pe care intră nevasta, vecinu’ de la doi și un rătăcit prin online. Pentru astea 3 accesări, ei primesc buget de la diverse (instituții) și diverși (neni). Că na, așa este frumos, să se dea la toată lumea care nu mârâie și care-ți postează la el pe tarla comunicatul.

Aș putea să fiu nefericită cu situația asta. De fapt, chiar sunt. Însă încerc să-mi canalizez energia ca să vă rog să-i evitați. Să fiți selectivi. Voi cei care consumați presa, dar mai ales voi cei care plătiți presa.

Să vă doriți întotdeauna calitate, nu cantitate. Cu ce te ajută la imagine să apari pe 7 site-uri nașpa, când poți fi prezent în 3 cu articole bune?

Să vă doriți rezultate. Cu ce te ajută la imagine să apari pe 10 site-uri, dacă 7 dintre ele nu depășesc zece cititori per material?

Să țintiți către ce-i mai bun și mai real.

Să alegeți mărul fără vierme în el.

Dacă vreți să susțineti jurnalismul independent, aștept donațiile voastre aici: paypal.me/roxanastiubei

Vă mulțumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *