sunt Roxana, am 24 de ani și mi se rupe. mai ales de gura lumii.
Îi știți pe ăia cu ”mă, părerea mea e că…” ? Ei și-o dau, deși nu le-a cerut-o nimeni. Pe ea, părerea. Nu-i pasă nimănui de părerea lor, dar ei se simt utili, importanți, pare că-s un pic superiori nouă, că ”știu ei mai bine”. Că noi, oricât de multă experiență/contacte/deșteptăciune am avea, tot nu-i suficient și ei au capacitatea să ne ghideze în orice am face. Orice însemnând orice. Varianta lor va fi întotdeauna mai bună ca varianta noastră, deși ei n-au depășit pragul de muritori de rând. N-au făcut nimic cu viața lor. Nimic care să fie de povestit, de ținut minte, care să le dovedească curajul și ideile originale. Și, cu toate astea, toarnă sfaturi și direcții de urmat fără să fie întrebați. Și acuma, pe bune, ce răspuns are valoare fără întrebare?
Să te educi. Cărțile te fac neprost.
Peste tot pe internet am văzut cartea asta și toată lumea o lăuda. Părea că e la modă s-o citești, se stârnise un fel de trend și nu puteai intra în discuții dacă nu erai capabil să spui câte stele i-ai dat pe goodreads. De curiozitate, eu i-am dat 5 stele din 5. Ca să nu mor proastă și să-nțeleg de ce e atât de iubită pacienta tăcută, am deschis-o imediat cum a ajuns la mine. Se citește ușor și e genul de thriller care nu-ți dă fiori pe șira spinării, dar se joacă cu mintea ta. Te duce pe tot felul de piste și te învârte de nu mai știi ce să crezi, ca deznodământul să vină ca o găleată de apă rece drept în față. Să-ți dai seama că răspunsul a fost tot timpul sub ochii tăi, dar, cum se întâmplă de obicei, cel mai bine ascunzi un lucru la vedere. Cu siguranță merită încercată și deși primele pagini m-au făcut să cred că nu i se cuvine atâta mediatizare, după ce am terminat-o am considerat că ar fi fost clar o pierdere dacă nu m-aș fi încumetat s-o parcurg.
Fără niciun apropo la coperta cu albastru… frătziwear, cartea asta mi-a dat cu blue screen. Din 450 de pagini, în 350 scrie același lucru. Protagonista repetă același și același și același lucru. Practic, este nehotărâtă între două stări: frustrată că a părăsit-o soțul sau bucuroasă că și-a recăpătat libertatea după o căsnicie în care se simțea constrânsă. “Soția dintre noi” e un fel de variantă mai prostuță a umbrelor lui Grey, ceva care nu aduce nimic nou și care plictisește prin repetarea obsesivă a unor idei. Citeam pagină după pagină cu speranța că se va întâmpla ceva, că vin personaje noi, că zice ceva diferit și baaam voi sta cu sufletul la gură să aflu care-i faza și, de fapt, n-a fost nicio fază. Cred că mi-au apărut coșuri de la cartea asta și dacă mai suferă cineva după ce a citit-o, să-mi dați de știre. Poate suntem mai mult de trei și înființăm Partidul Împotriva Cărților Plictisitoare.
Elena și Cosmin, jurnalist și fotograf, cuplu, și-au lăsat viața-n capitală pe așteptare. Și-au pus corpurile și lucrurile într-un motorhome și-au plecat prin lume. Uneori călătoresc de plăcere, dar de cele mai multe ori să documenteze câte un subiect destul de dureros: violența domestică, comunitățile de rromi, situația deținuților sau a oamenilor care trăiesc pe străzi. Viața în autorulotă le-a dat bătăi de cap la început, însă s-a dovedit cel mai bun, ieftin și mișto mijloc prin care îți poți face profesia pe bune. Vă recomand cartea asta ca să înțelegeți de ce jurnalismul nu se face din fotoliu, de ce viteza strică, de ce e nevoie să ai nervii mai tari ca betonul. Iar ca să înțelegem cât de ignoranți suntem noi aproape toți și cât de needucată e România recomand să le urmărim materialele de pe site-ul lor www.teleleu.eu
Cu ani în urmă am probat o pălărie și mi-a plăcut tare cum arătam cu ea, dar pe vremea aia nu mă bucuram de independență financiară și, în consecință, nu era accesibilă pentru portofelul meu. De ceva timp caut cu disperare una, pe oriunde, le probez și împrumut pe ale cunoscuților, în speranța că mai-mai mă fac și eu de un astfel de accesoriu. Deocamdată mă bucur de el la nivel de lectură. O idee cum nu se poate mai originală: președintele Franței, Francois Mitterrand își uită pălăria într-un restaurant, de unde o ia un contabil care o va uita la rândul lui în tren și astfel ajunge la o funcționară îndrăgostită, ea o abandonează pe o bancă-n parc și ajunge la un parfumier, de la parfumier la un tip din înalta societate și urmează un retur neașteptat: contabil, iar în final, înapoi la Președinte. Tuturor celor care o poartă li se schimbă viața. Au curajul de a lua decizii pe care și le doreau de mult, dar parcă nu erau pregătiți sau nu aveau încredere să și le asume. O carte pe cât de relaxantă, pe atât de interesantă.
Cândva era aproape o jignire să spui că Paulo Coelho scrie pentru coafeze, însă precizarea corectă ar fi fost că influensărele de pe uliță nu citesc Codul Bunelor Maniere, Dilema Veche, Scena9, nici măcar eticheta de pe produsele alimentare. Nu că eu aș fi fana scriitorului brazilian, am citit mai mult din curiozitate “Alchimistul” și “Veronika se hotărăște să moară” prin liceu, ca să-nțeleg discuțiile despre cele două și, mai ales, de ce se vând atât de mult. N-am găsit nimic de notat atunci, cum n-am găsit nici acum. “Hippie” se vrea un roman autobiografic, despre Coelho la 23 de ani, în căutarea libertății și a sensului profund al existenței. Dacă le-a găsit sau nu vă las pe voi s-aflați, parcurgând cartea. Eu am rămas la cele trei idei dinainte de lectură:
1. Libertatea înseamnă să faci ce vrei, dar să nu rănești pe nimeni.
2. Nu există cele mai bune decizii. Sunt cele mai bune doar în momentul în care le iei.
3. Mai bine regreți ce faci decât ce nu faci.
Faptul că m-am făcut pui la rotisor când am fost la mare se datorează și cărții ăsteia. Am stat pe plajă să citesc încă un capitol și încă un capitol fără să-mi dau seama că timpul trece, iar eu mă prăjesc de-a binelea. “Prin ochii ei” a avut grijă să nu fiu prăjită doar la corp, ci și la cap. Un triunghi amoros, care de fapt se transformă într-un cvartet amoros, dacă mi-e permis să spun așa. Louise, Adele, Rob și David au o legătură pe care doar visele o pot explica. O să înțelegeți numai dacă parcurgeți cartea. Cartea asta în care ai mereu impresia că te-ai prins care este deznodământul, însă el te lovește din plin.
”Central Park” mi-a dat Error404 la fiecare capitol. M-a ținut în suspans de la prima până la ultima pagină, poate de asta am și citit-o în doar 24 de ore. Te duce și te întoarce, te face să crezi că știi, dar de fapt vine șoc după șoc. M-am dus de două ori să verific dacă am încuiat ușa bine când citeam cartea asta. A intrat în topul favoritelor și cu siguranța o voi face cadou la multă lume. Se citește ușor și este recomandarea perfectă dacă vrei ca toate colțișoarele minții tale să fie ocupate cu căutarea adevărului.
No, voi ce-ați mai citit? înafară de subtitrările de la filme și semnele de circulație?
Dacă vreți să mă susțineți să pot citi mai mult, aștept donațiile voastre la acest link: paypal.me/roxanastiubei
Vă foarte mulțumesc!