Sunt X-uleasa de pe net și azi am chef să mă expun. Să vă zic ce carieră de mare matematician am ratat din clasa a cincea, când am trecut de la învățătoare la profesori și ăl de mate era ceva… Doamne ferește! Doamne ferește!
Nu numai că nu pricepeam nimic, dar nici nu simțeam nimic față de ora de mate în comparație cu frica pe care-o aveam față de ora de română.
Măi, mi-era o frică de ora de română, ceva cum nu mi-a fost niciodată frică de nimic. La vremea aia credeam că profa ne putea omorî la propriu dacă nu știam excepția de la vreo conjugare, regulile de la diateze, care-i faza cu complementul direct și, în fine, orice fel de lecție pe dinafară oricând în orice condiții. Dacă era tsunami, descopereai că ai cancer în fază terminală și ai făcut pe tine că nu te-ai dus la baie ca să treci un nivel la joc, toate în același timp, și te-ntreba ceva din gramatică, tu trebuia să știi. Însă, lucrul ce mi-a pus capac și-am înjurat cu toți sfinții pe care-i știam a venit odată cu vacanța de vară: lectura obligatorie plus caietul de lectură, unde trebuia să rezumi operele și să notezi cu sfințenie numărul paginilor citite.
Nu fusesem vreo cititoare nici în clasele primare, țin minte că atunci când am reușit să termin “Heidi, fetița munților” m-am simțit de parcă aș fi prășit singură zeci de hectare, așa că nu m-am implicat prea tare și n-am aflat finalul Medelenilor și-al Cireșarilor.
Cei trei ani de gimnaziu care-au urmat au adus cu ei probabil una dintre schimbările mari din viața mea. Cumpărase maică-mea o carte, ceva foarte mare și grea, cu coperți verzi din piele. Cuprindea patru romane și mi-am băgat nasul într-unul. Și n-am mai putut să mi-l scot. Niciodată.
Tot niciodată nu m-am mai speriat de doamna de română. Dintr-odată a devenit o prietenă cu care discutam concepte și tehnici literare, ne făceam reciproc recomandări și ne sincronizam lecturile. Mi-aș fi dorit să fiu camaradă de aventuri de cititor și cu profa de română din liceu, perioadă în care orice minut liber devenea ținta cărților, însă visul nu s-a realizat din considerente ca “de ce mai citiți? Nu vă uitați la filme?”.
Îhîm, nasol.
Citeam multă beletristică și-n primul an de facultate, când îmi făcusem un obicei din a merge prin cafenele tocmai pentru treaba asta. Comandam ceai după ceai și parcurgeam liniștită volumul din mâini. Dumnezeule, ce dor îmi e de timpurile alea.
Ușor, ușor prin gențile și pe noptiera mea și-au făcut loc mai mult cărți de specialitate, pentru că aprofundam studiile și pentru că trebuia să fiu mai bună la locul de muncă pe zi ce trecea. Din zile s-au făcut luni, din luni s-au făcut ani și m-am trezit că nu le mai știu numărul. M-am trezit că nu mai știu de când nu am mai citit o carte de plăcere. Să-mi acord mie timp și să-i acord cărții șansa de a mă face să uit de responsabilități și griji pentru câteva ore.
Impulsionată de această constatare, toți banii pe care i-am primit de Crăciun i-am spart pe cărți. Prima dintre ele a fost “Fetița pe care au lăsat-o în urmă” de Roxanne Veletzos. Bă, ce carte. Mi-a luat mai bine de-o lună să o termin și cred c-am tras atât de mult de ea pentru că mă durea carnea pe mine când citeam. Foarte dură mi s-a părut și dacă sunteți și voi niște sensibili, vă recomand cu calmante. Tristețe-bucurie, suspans, nervozitate, amărăciune, durere, extaz, supărare. E o carte care merită. Pentru istorie, pentru dezumanizare, dar mai ales pentru iubire și devotament. București, evrei, români, război, comunism. Povestea a fost inspirată din experiențele reale ale bunicii autoarei.
Gara din Craiova are un magazin unde găsești cărți la 10 lei în țiplă. O cumpărasem deja de ceva timp când am văzut la @aluziva pe stories c-o citește, așa c-am încercat și eu să mă împrietenesc cu J. Mi-a fost greu și încă mă gândesc la călătoriile lui. Ce știu sigur însă este c-o să-mi fie dor de el. O carte despre fiecare dintre noi. Noi care ne ascundem și de propria persoană.
Mai mult pe drumuri m-am ocupat cu cartea asta. Parcă mă rupea de tot din jur, nu mai auzeam nici zgomotul produs de mașini, trenuri sau stewardese, abia mă auzeam pe mine în gând pe două voci: cea a Elsei și a lui Thibault. Elsa care-i în comă de câteva luni și Thibault care se îndrăgostește de ea. O lectură ușoară, care mi-a confirmat că cele mai importante lucruri nu se spun, ci se simt.
Tehnoredactată suficient de prost, cu șoareci în loc de ț și ș, alteori pare ca și cum ar fi fost tradusă cu google translate, pare un pic încropită pe sărăcie, însă conținutul garantez că aduce bogăție profesională. Dacă lucrați în comunicare, PR & jurnalism, aș putea zice c-ar fi o carte de căpătâi. Oferă o schemă de bază a *must do*-urilor.
Poate-ar fi mult să spun despre carte că-i o capodoperă, când filmul mi s-a părut într-adevăr a fi una. “Daneza” este despre putere. Puterea de a susține omul iubit în alegerile sale până la capăt. Inspirată după un caz real, cartea prezintă prima operație de schimbare de sex din istorie. Povestea Gerdei, pictoriță, care ajunge să-și susțină soțul, pe Einar, pictor și el, să devină Lili. O consider un must read, atât pentru a îmbogăți cultura generală, cât și pentru a înțelege de ce nu-i bine să ne-apucăm să aruncăm cu judecăți înspre persoanele care trec prin același lucru. Eu mi-am pus multe semne de întrebare despre mine după ce am consumat la pachet filmul și cartea. Mi-e frică de faptul că n-aș fi capabilă să ajut atât, în schimb vreau să-i aduc câteva mulțumiri lui @dariajane13 că și ea m-a ajutat să înțeleg fenomenul. Hai să fim oameni, înainte de orice.
Era pe wishlistu’ meu de hăhăăă. O carte pe cât de profundă, pe atât de amuzantă. M-am regăsit în conflictul interior trăit de Antoine, m-am gândit la toate momentele în care am jurat că mai bine proastă și fericită, dar hei, nu merge întotdeauna. Câteodată te fac fericit lucruri pentru care suferi/muncești ani, iar altădată te face fericit un zâmbet random pe stradă de la un om pe care nu-l cunoști.
Pe asta pur și simplu nu am putut să o las din mână. N-am putut. Subiectul cărții a fost inspirat de o știre reală: un apartament din Paris a fost deschis după 70 de ani, înăuntru fiind adevărate comori în ceea ce privește arta și mobilierul. Se întrepătrund două lumi: cea actuală, unde experta în mobilă are întrebări legate de relația cu soțul său, și cea din trecut, unde descoperi nume importante și atmosfera din Belle Epoque. Carusel de emoții, cartea asta a intrat instant în favoritele mele.
Curățenia de Paști mi-a adus în fața ochilor cartea asta, pe care-am luat-o demuuult cu 2,99 lei. Subiectul cărții n-are nicio legătură cu coperta; portretul autoarei, în trecut jurnalist, astăzi om politic și primar al capitalei, a fost probabil folosit doar ca imaginea să vândă mai mult. De altfel, volumul de față este ediția a II-a, lansat în 2007, prima lansare având loc în anul 2002. O sută și-un pic de pagini în care trei prietene mature povestesc despre dragostea neîmplinită a vieții lor. Vera, Angela și Cătălina, femei cu cariere solide, femei puternice, s-au lăsat rănite de câte-o iubire posibilo-imposibilo-irealo-perfectă. Sunt două ore de relaxare, cititul unui astfel de volum nu-i nici o pierdere, nici un mare câștig. Este atât cât să dispari din probleme tale pentru a le dezbate pe-ale altora.
Practic, la o contabilitate primară, în primele patru luni ale lui 2020 am citit opt cărți. Acum n-o să mănânc ce nu trebuie și recunosc că treaba cu coronavirus a ajutat la asta. Nu sunt în măsură să recomand, pentru că ce-mi place mie nu-i musai să vă placă și vouă, însă mă consolez cu ideea că v-am adus în atenție faptul că avem nevoie să evadăm din realitatea cotidiană din când în când.
Dacă vreți să mă susțineți să pot citi mai mult, aștept donațiile voastre aici: paypal.me/roxanastiubei
Vă foarte mulțumesc!
