Și nici nu mi-am cumpărat makeup de la Sephora. Sau să cheltuiesc atât cât vreau pe produse sau servicii de cosmetică. Chiar țin minte că am strâns cu greu 35 de lei să-mi cumpăr prima mea placă de îndreptat părul. Eram într-a unșpea. O mai folosesc și acum, la 7 ani distanță, și, deși mi-am mai cumpărat altele între timp, tot ea mi se pare că funcționează cel mai bine. O fi vreo legătură emoțională acolo.
Ce voiam să vă spun. Undeva pe-acolo, prin viața mea, mi-au lipsit multe. Multe dorințe și-au găsit sfârșitul sub forma unei lacrime fierbinți pe pernă, înainte de somn.
Îmi plăceau hăinuțele, dar eram nevoită să rabd. Mi-aș fi dorit să am mai multe perechi de adidași, ca să nu mai fiu nevoită să-i port pe aceiași în fiecare zi. Mi-aș fi dorit să iau cursuri de canto, să merg la handbal, la concerte și să petrec timpul prin cafenele bine cotate. Dar tot ce puteam real să fac la nivelul financiar pe care-l aveam era să stau acasă, cu nasul prin cărți. Să citesc ce aveam pe acasă sau ce împrumutam de la bibliotecă.
Nu știu dacă am fost suficient de matură să-mi dau seama că asta e scăparea sau dacă s-a întâmplat de la sine. Adică să învăț să mă joc cu cuvintele, în lipsa altui hobby, care ar fi necesitat cash. Cash pe care l-am produs ulterior tocmai pentru că instinctual mi-am dezvoltat acest talent. De a folosi cuvintele în avantajul meu.
Știu cum este să nu-ți încapi în piele de fericire când ai după ce n-ai avut.
De-o săptămână sunt bolnavă. M-a lovit în aripă o răceală cumplită, de zac, tușesc, când îmi ard, când îmi curg ochii, nas înfundat la pachet cu migrene absolut îngrozitoare, muci amestecați cu sânge și o bubuială continuă-n urechi.
Stare care nu m-a lăsat să ies din casă decât de două ori. Din maximă necesitate.
- Am dat o fugă până la Kaufland, să fac aprovizionarea domnului frigider. M-am plimbat printre rafturi, mi-am pus în coș cele trebuincioase și-am ajuns la casă. În fața mea, o bătrânică s-a panicat când casierița i-a spus că produsele ei costă suma x. A început să plângă: “Dar cum e posibil? Am calculat și mi-a ieșit y, fix câți bani am. Vă rog, mai opriți din ele.”
Era vorba de o diferență de un leu jumătate. Am scos repede bani și nu am lăsat-o să plece fără unul dintre puținele ei alimente de bază. Practic mi-aș da un titlu de campioană mondială la abținere să nu plâng la fața locului. În mașină am adăpat mulți șoareci și probabil am ajutat și la creșterea nivelului Dunării.
- Am ieșit să duc gunoiul. În fața mea, o femeie la vreo 50 de ani, îmbrăcată cu haine scămoșate făcea același lucru. Ce m-a șocat a fost că atunci când a ajuns la ghenă, a ridicat sacul și l-a golit. Apoi l-a împăturit frumos și l-a băgat în buzunar. Pe mine puține lucruri mă șochează. Ăsta a intrat în top.
Am povestit asta pe siteul de socializare. Unii au opinat că doamna cică ar milita pentru utilizarea cât mai redusă a plasticului. Sigur, sigur doamna din tablou avea acest scop. Sunt ironică, pe bune. Alții au zis că doamna era zgârcită și că “a câștigat un sac menajer”. Da, unul murdar și care miroase urât. Doamna pune bazele unei averi fabuloase și în curând va apărea în Forbes. Din nou, ironică.
Mă doare. Sufletul și carnea de pe mine. Că oamenii ăștia suntem noi. Suntem ăștia săraci care empatizăm sau suntem ăștia care ne grăbim să judecăm. Sunt mică și fiecare-n parte suntem mici.
