Uneori, foarte rar ce-i drept, mă apucă să am păreri proaste despre mine. Îmi scade stima de sine de la nu știu ce rahat, îmi pierd încrederea în forțele proprii din motive absolut tâmpite sau mă simt descurajată de-un nimic, când în fața marilor necazuri sunt piatră.
Când am momente de astea proaste-proaste, de regulă mă refugiez într-un serial. Nimic nu mă alină și nu îmi readuce starea aia mișto de ”reușesc orice” decât un loc confortabil pe fotoliu, acompaniată fiind de-o cană mare cu cafea și-un serial cu personaje care să mă inspire.
Cum ar fi Olivia Pope în Scandal, personaj care a jonglat în zona profesiilor liberale: avocat, director de companie cu domeniul management de criză, șef de cabinet la Casa Albă, director de comunicare la Casa Albă. Îndrăgostită până peste cap de președinte și trăind o iubire imposibilă alături de el, Olivia rezolvă, se luptă, găsește soluții pentru orice problemă. Face sacrificii pentru țară și pentru omul care-o conduce, lăsându-se pe ea pe locul doi.
Cred c-ar fi fost bună prietenă cu Donna Paulsen din Suits, care și-a dedicat viața lui Harvey Specter. Și eu aș fi făcut asta pentru el. Donna afla orice oricând, convingea pe oricine de orice, își ajuta apropiații chiar fără ca ei să știe, era mereu pe tocuri cui și-n rochii mai mult decât superbe. Donna era cheia succesului pe toate planurile: mereu jovială și cu o replică perfectă, gata să te încurajeze să cucerești lumea.
La polul opus din punct de vedere vestimentar, cu bocanci, hanorac negru și gata să ucidă pentru scopul ei este favorita mea din serialul Vis-a-vis, Zulema Zahir. Tipa asta extrem de deșteaptă știe cum să se folosească de colegele ei de închisoare ca să obțină anumite privilegii. Ce-i lipsește, însă, este iubirea. Iubirea bărbatului, iubirea fiicei, a părinților. În sezonul cinci îmi venea să plâng la secvențele în care i se citea singurătatea pe față.
După ce toată lumea văzuse La Casa de Papel, tot internetul era plin de meme uri cu glume din serial, se trezește și hipsterița din mine să dea play. Dintr-un motiv ce nu se poate mai simplu și banal: actrița care o interpreta pe Saray, prietena cea mai bună a Zulemei, Alba Flores, joacă și în această producție. M-am uitat pentru ea și încă de la primul episod personajul pe care l-a interpretat, Nairobi, a devenit preferatul meu. Și uite cum am rupt Netflixu-n două să mă uit cum Nairobi a mea era manager de calitate în cadrul grupului, responsabilă cu imprimarea banilor în Monetăria Regală a Spaniei în primele două sezoane și supraveghează topirea aurului în Banca Spaniei în sezoanele trei și patru. Atât de fană La Casa de Papel sunt că mi-am luat și hanorac cu acest serial, după cum se poate vedea în poză :))
Mi-a plăcut și Elena din Orphan Black, loială familiei și propriilor principii, dar și Blair Waldorf din Gossip Girl pentru ținutele ei atent alese. Pe Michaela Pratt din How to get away with murder o definește ambiția, la fel ca pe Donatella în The assassination of Gianni Versace. American Crime Story .
Ce mi-aș dori eu ar fi ca în momentele în care nu-mi e bine să prind puterile acestor personaje. Să fiu un mix de puteri și calități, iar în dreptul numelui pe buletinul meu să scrie Olivia-Donna-Zulema-Nairobi-Elena-Michaela-Donatella. Din păcate însă, sunt doar Roxana și ca orice tipă muritoare de rând și revoluționară, trebuie să #rezist.
Rezist, de obicei, câteva săptămâni între momentele A și B. A, când termin un serial, și B, când încep unul nou.
Primul serial pe care l-am văzut cap-coadă în stil maraton a fost Prison Break. Așa de deștept mi se părea totul, planul de evadare, actorii aleși pe sprânceană, replicile lui T-bag, astfel încât e prima mea recomandare atunci când cineva cere una.
Mai departe am văzut Downton Abbey, care a fost cea mai tare producție istorică de gen pe care-am văzut-o vreodată. Scenografia la un nivel cum rar se arată în seriale, personajele foarte atent construite, textul super bun, am râs de multe ori și de multe ori mi-am notat niște observații fine asupra vieții și a calității sale. Este clar o recomandare pentru cineva care iubește istoria și este pasionat de haine/obiecte vintage.
Cândva, demult, am auzit într-o discuție ceva legat de serialul Lost: ”Jucasem la loterie și tocmai văzusem ce nenorociri a pățit un personaj din Lost după ce câștigase și m-am rugat o zi întreagă să nu fi ghicit niciun număr”. Treaba asta mi s-a părut curioasă, m-am întrebat ce pățise neica atât de rău de-o speriase pe prietena mea așa că i-am dat un mare play pe Netflix. Și primele două sezoane am stat cu sufletul la gură să văd ce se-ntâmplă, apoi m-am uitat când n-aveam ce face și uite că l-am terminat, deși nu prea mi-a plăcut și în majoritate, mi s-a părut că acțiunea e trasă rău de păr.
Ce am mai văzut ca seriale de tip documentar, mai mult mini serii cred că s-ar numi, sunt Cernobyl și Unorthodox. Primul recreează accidentul centralelor nucleare, cum s-a bazat totul pe minciunele și cât de mulți oameni au fost afectați și, mai ales, ce urmări a adus timp de zeci de ani prostia și nepregătirea unui întreg sistem, iar al doilea prezintă comunitatea unor evrei, tradițiile (uneori de neînțeles pentru cei din exterior) acestora și curajul unei fete de a se rupe din mediul în care a crescut pentru a lua viața de la capăt, îndeplinindu-și visurile.
Momentan am început să mă uit la Lucifer, la recomandarea unei prietene. După primele 4 episoade pot spune că vreau să continui, îmi place, e amuzant, dar o părere valabilă va veni după ce-l termin. Până atunci, aștept să-mi spuneți în comentarii ce seriale ați văzut voi, dacă v-au plăcut sau nu, ce recomandați și de ce. Iar dacă vreți să-mi susțineți activitatea în online, la acest link puteți face donații: paypal.me/roxanastiubei
Vă foarte mulțumesc & la bună citire!
