Salut! Sunt Roxana de pe net și azi e joi. Și se fac 3 ani și aproape 2 luni de când am plecat de la mama de-acas’.
Ceea ce-nseamnă că a trebuit să mă descurc singură. Să-nvăț să separ hainele colorate de cele albe la spălat, să scot petele de cafea de pe bluze (serios, cu toții pățim asta), să le calc la linie și să le împăturesc perfect. Mai ales când e necesar să intre cât mai multe într-o singură valiză.
M-am descurcat de minune în ceea ce privește curățenia și administrarea locuinței. N-am întârziat niciodată cu plata facturilor, a chiriei sau alte comisioane. Am fost responsabilă, băi. Și încă sunt.
Însă cel mai greu mi-a fost cu gătitul. Pentru că, sincer, mama nu m-a pus niciodată la treabă. Ea s-a ocupat întotdeauna de partea asta de alimentație, îmi aducea micul dejun în pat, iar pentru cină mă-ntreba mereu ce prefer să mănânc și executa conștiincioasă felurile mele favorite.
Așa că în prima zi de locuit singură am mâncat cipsuri. Și a doua zi, și a treia zi. Apoi mi s-a luat. Am trecut pe supă la plic. Am rezistat o săptămână. Apoi am comandat de la diverse restaurante, ba meniul zilei, ba ceva ce-mi făcea cu ochiu’ din oferta lor. Și iac-așa am început să nu mai încap prin blugi, rochițe și alte acareturi.
Mi-a crescut gradu’ de conștientizare că-i musai să-nvăț să prepar și eu câte ceva, cu propriile-mi mânuțe (dovedindu-se, deseori, stângi ambele). Am început cu chestii ușoare gen întins pateu pe pâine, sendviș, pus crenvurști la fiert și băgat semipreparate congelate la cuptor.Ușor, ușor am prins curaj să deschid rețete din analele internetului, să-mi mișc fundulețul la supermarket să culeg ingredientele și să mă pun pe urmat instrucțiuni. N-a fost așa dezastruos, nici n-am dat foc la casă sau să mă stric în vreun fel la stomac.
Aha. Se poate. Și, când aveam ceva mai mult timp la dispoziție, intram mai des în bucătărie să, ce să vezi, bucătăresc. Așa c-am prins obiceiuri. Cum ar fi că joia facem pizza (eu și cu celelalte 4 personalități ale mele). Pentru că mâncarea pe care o prepar la începutul săptămânii e pe terminate, iar week end ul se apropie cu pași repezi și deci am din nou chef de viață. Și papilele mele gustative au nevoie de răsfăț.
Pizza e ușor de făcut, mai ales dacă ai deja blat cumpărat. Upsi. Și bulion de pe la mame, bunici sau mătuși. D-ăla din roșii fix de la ele din grădină. Upsi x 2. Adaugi puțin usturoi și/sau cimbru și iată sosul perfect. Apoi te descurci cu ce mai ai prin frigider, să adaugi peste. Eu joia asta am avut porumb (doamne, cât îl iubesc), ciuperci, măsline și ceva șuncă din piept de pui. Super bun. Dar nu atât de bun dacă nu aș folosi ingredientul meu de suflet: Mozzarella Gourmet de la Delaco, creată special pentru pizza. E divină. Pizza nu mai are sens dacă brânza asta nu face parte din ea.
Recunosc, acum, eu mai ciugulesc puțin din mozzarella în timp ce pregătesc pizza. E atât de bună, că nu mă pot abține. Și mă distrează teribil modul ăla în care se creează un pod de brânză atunci când tai încă o felie să mai pap un pic. Se știe că cine nu mănâncă tot, pupă pisica-n bot! – așa mă păcălea pe mine mamaie ca să nu las nimic în farfurie.
Să fac pizza joia a devenit un obicei. E distractiv, nu durează mult și e super gustos. Un obicei pe care vi-l recomand și vouă.
