Poveste de familie sau ce se-ntâmplă când jurnalismul ia de mână arhivistica

Salut! Sunt Roxana și sunt un caz ceva mai special de nepoată. Am avut 3 perechi de bunici, pe următoarea schemă: perechea din partea tatălui și două de la mami: părinții ei naturali și părinții ei adoptivi.

Dintre toți 6, cel mai puțin l-am cunoscut pe tatăl natural al maică-mii. Sinceră să fiu, nu cred că am purtat vreodată vreo discuție, deși eram deja adolescentă când s-a prăpădit. În schimb îmi amintesc perfect imaginea lui.

L-am descoperit prin poveștile spuse de mami și de frații ei. Știu că a fost un om foarte empatic, de o corectitudine aparte, strict, dar și foarte implicat în ceea ce considera important de construit.

Mă regăsesc cumva. Poate că propoziția de mai înainte nu e cea mai bună formă de a exprima ce simt, dar e clar pentru mine că există o simetrie. Una care mă face să cred că l-am moștenit și nu puțin.

Context 1: cândva, în urmă cu câțiva ani. Una dintre surorile maică-mii deschide o cutie cu amintiri. Obiecte, poze, scrisorele, tot felul de lucruri d-astea pe care le păstrezi cu scopul aducerii aminte din drag de momente. Am găsit acolo corespondență între tataie și Radio Oltenia. Nu vreau să mănânc ce nu trebuie și vă zic că nu-mi amintesc exact ce fel de informații transmitea tataie către cei de la radio, dar e clar că avea simțul știrii, ca să zic așa.

Eu, zeci de ani mai târziu, absolv facultatea de jurnalism și lucrez în presă.

Context 2: la noi la țară erau niscaiva problemuțe cu arhiva din subordinea primăriei. Tataie a apucat să lucreze în arhiva respectivă câteva luni, după care a murit. Fix acolo, în arhivă.

Eu, câțiva ani mai târziu, absolv cursul de arhivist și lucrez în domeniul arhivării.

Să fie universul? Să fie doar coincidență? Să fie algoritmi sau ceva mai mult de atât?

N-am un răspuns la asta, dar știu sigur că jurnalismul cu arhivistica fac casă bună împreună. Extrapolând, nu poți evolua dacă nu ești informat și dacă nu-ți cunoști trecutul.

În acest sens, vreau să vă recomand două dintre favoritele mele recente. O carte și un film, cu acțiuni diferite, dar pornind de la aceeași idee: o jurnalistă găsește câteva scrisori vechi de zeci de ani și, instinctual, se apucă să cerceteze. Să caute, să pună cap la cap, să dea un final poveștii.

📚Mi-am dorit cartea asta imediat ce am citit prezentarea. O jurnalistă căreia îi cade în mână o scrisoare veche de 50 de ani, scrisă de o tânără însărcinată, părăsită de iubit și familie, abandonată într-un centru unde e chinuită și obligată să-și dea copilul spre adopție.
🎈 Și iată-mă acum. După ce am citit-o și, mai ales, după ce am aflat că este inspirată din realitate. Simt un fel de durere și ură. Pentru că atâta dezumanizare mi-a fost greu să cred că există.
🧩 Este clar un subiect greu de tratat, deși cartea e ușor de parcurs, se citește în câteva ore. Sunt traume care au distrus generații. Sunt femei care au dat naștere și nu și-au cunoscut niciodată copiii. Unele care nici măcar nu i-au văzut vreodată. Deși i-au dorit. I-au conceput din dragoste. În unele cazuri. În altele, din abuzuri. Femei de toate vârstele, forțate să treacă prin cele mai grele munci fizice, însă psihic distruse. Abandonate. Singure. Și mii de copii a căror soartă a fost decisă de niște indivizi meschini, pentru care doar materialul contează. Niște egoiști care nu mor de moarte bună.
〽️ O poveste tragică, care bate-n cuie că aparențele înșeală. Un subiect pe care-mi doresc să-l aprofundez. O temă greu de digerat. Vă doresc un stomac tare și răbdare. Eu mi-am pus multe întrebări după această lectură și sigur de acum încolo îmi voi pune și mai multe.
🎥 Am dat play filmului ăstuia imediat ce mi l-a sugerat Netflix. O jurnalistă găsește niște scrisori de amor în arhiva redacției și pornește pe firul poveștii. Găsește protagoniștii, încă în viață amândoi, și (spoiler alert!) îi convinge să se reîntâlnească după 50 de ani de la despărțirea dureroasă, cauzată de câteva motive obiective. După 50 de ani în care gândurile lor au fost mereu unul la celălalt.
🧩 Clișeic, cică dragostea adevărată învinge mereu. Nu dispare niciodată, chiar dacă vă despart ani, probleme și continente.
💋 Un film pe care nu l-am văzut cap-coadă, ci pe bucăți. Nu pentru că ar fi fost dur, din contră, un pic cam siropos pentru gusturile mele. Un film care m-ar fi făcut să plâng râuri dacă nu aș fi considerat că unele lucruri nu se spun, doar se simt.
▪️Una dintre actrițe mi-a atras atenția. Shailene Woodley e extrem de frumoasă. Însă modul în care a transmis emoția Callum Turner este aproape dureros. Te face să te uiți atent adânc în inima ta.
Aștept în comentarii sugestii de cărți, filme din partea voastră. Și, mai ales, ce coincidențe/simetrii d-astea ați trăit voi. Iar dacă vreți să-mi susțineți activitatea în online, la acest link puteți face donații: paypal.me/roxanastiubei 
Pupiki & La bună vedere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *