E ora 02:57, Laura îmi strigă din baie că “hei, e noaptea de Dragobete, ne punem busuioc sub pernă”. Cică l-am visa pe alesul nostru. Singurul busuioc pe care-l avem în casă e cel din plicul de condimente, așa că-l împarte frățește în două pungi cu fermoar, ne spunem “noapte bună” și ne retragem fiecare-n camera ei.
Mă gândesc la lucrurile pe care le-am aflat în seara asta și sunt tristă. Îmi pare rău că uneori nu știu cum să reacționez sau să mă descarc și poate îi rănesc pe cei din jur cu remarcile mele. Regret că am limba ascuțită și arunc cuvinte dure, înainte să iau în calcul cât de tare îi doare pe cei cărora le sunt adresate. Știu despre mine că sunt un om bun, însă sunt un om bun pe care uneori îl înrăiesc situațiile cărora trebuie să le facă față.
Simt cam cinci minute de somn până ce-mi aud alarma. Soarele bate timid în fereastră și zâmbesc atunci când privesc ecranul telefonului. Laura se machiază pe grabă și în timp ce îi pun o cafea la pachet discutăm despre cum Rusia a atacat Ucraina în dimineața asta. Ne alarmează puțin că suntem atât de aproape, geografic vorbind. Ne temem un pic pentru bărbații noștri care poate vor fi chemați la luptă și ne dăm seama că nu suntem atât de departe de ceea ce au trăit străbunicile noastre.
Mi-e frică. Mi-e frică pentru tata, pentru tatăl tatălui meu, pentru unchii și pentru iubitul meu. Mi-e frică pentru copiii familiei și mi-e gândul la Matei, care abia ce-a făcut 7 ani, sau la fetițele cu puritatea-n ochi, pe care le întâlnesc zilnic la serviciu. Îmi amintesc și privirea în gol a fetițelor din grupul de refugiați sirieni din Turcia, cu care am luat contact în 2018.
Mă bucur că n-am apucat să-mi pun rimel pe gene; aș fi fost nevoită să-mi refac machiajul pentru că șiroaie de lacrimi curg fără să le pot stăpâni. Au curs și-aseară și-mi dau seama că durerea prin care trec eu în perioada asta e, totuși, neînsemnată față de durerile altora. Obișnuiam să spun că noi, jurnaliștii, fugim de la o dramă personală la una națională sau mondială. Și cam așa e.
Sunt aici, acum și știu că fiecare dintre noi avem o poveste. Care nu e mai importantă sau mai puțin importantă ca povestea celui de lângă. Contăm toți. Toți, toți.
M-am împăcat cu ideea că eu cea de acum nu mă pot întoarce în timp să o salvez pe Roxana mică de traumele prin care a trecut. Sunt ok, m-am resemnat. Dar sunt acum aici să ajut la construirea unei povești frumoase pentru copiii de azi. Pentru copiii noștri. Trăiesc cu speranța că ei vor descoperi care e sensul vieții. Care e misiunea omenirii și care e misiunea lor în mijlocul omenirii. Poate vor descoperi ei ce e fericirea și care sunt instrucțiunile de utilizare.
E 24 februarie. E prima zi de război. Și prima mea zi de tratament.
