Am licitat și mi-a plăcut

Salut! Sunt Roxana de pe net și m-am oprit pe blog azi să vă spun asta.

dar să facem un pic de context 

Cândva, pe la începutul anului, prietenul meu Dan Preda îmi povestea despre cum urmează să organizeze un eveniment cu scop caritabil. Și pe măsură ce zilele treceau, proiectul lui prindea contur. Aflam în timp real despre cum identifică ONG uri locale cu istoric în activități de ajutor pentru copiii care își doresc acces la educație, dar care se uită și din sens invers: cum pot oferi educație în condiții optime, viziune tradusă prin dotarea unităților de învățământ, fie că asta înseamnă carioci, un covor sau izolație termică să nu mai tremure copiii în timpul orelor de studiu.

De la curiozitate și dorința fermă de implicare până la stabilirea structurii și puterea de a face ca lucrurile să se-ntâmple a fost un drum nu ușor. Un drum presărat cu stres, cu întrebări și răspunsuri, cu ”văzând și făcând”, dar mai ales cu una dintre calitățile pe care le admir cel mai mult în jurul meu: devotamentul față de idealuri, principii și acțiuni.

Astfel, Gala ”Educația prinde aripi” (denumire aleasă chiar de-un micuț) a avut loc aseară, 4 aprilie 2023 la Ramada Parc Slatina și a presupus următoarele:

• 17 copii de la grădinițe și școli din Slatina au manufacturat obiecte decorative pe care le-au scos la licitație în fața oamenilor de afaceri locali, membrii ai Asociației Clubul Antreprenorilor Slatina, și nu numai. Iar banii strânși în urma licitațiilor, să meargă către:
• 4 cazuri sociale, dintre care amintesc: o fată de clasa a IX-a care-și dorește să-și poată permite căminul ca să meargă la liceu; un tată care crește singur doi copii (fetița vrând să meargă la after school, iar băiețelul cu doar un pic mai mare ca ea își sacrifică dorințele în favoarea surorii), dar și o educatoare din rural care își dorește să ofere un pic mai mult decât nimic copiilor din grupa sa.

de ce m-a sensibilizat pe mine gala asta și de ce ”am luat-o personal”

Fiindcă sunt câteva lucruri pe care nu le-am expus niciodată public până acum. Și chiar dintre apropiații mei nu știu detalii de acest gen despre mine, cu atât mai puțin organizatorii acestui eveniment.

În momentul de față sunt un tânăr antreprenor de 27 de ani, cu un CV de 8 pagini. Muncesc de la 19 și mi-am înființat prima companie între Crăciunul și Revelionul din 2017, pentru că sărbătorile mă deprimă din cauze ca: nu știu să mă odihnesc & mă simt vinovată dacă stau și nu fac nimic – dar despre asta este o cu totul altă discuție.

Visez dintotdeauna. La o carieră mișto, la cum să citesc mai mult și cum să filtrez informațiile, la modalități prin care să mă perfecționez continuu, la ”ce fac cu viața mea” cum zicea o profă de la facultate, la cum voi contribui ca ”să facem din lumea asta un loc mai bun” să nu rămână doar un clișeu, la cum voi rămâne în cărțile de istorie (mă rog, probabil ar fi mai corect să zic de cum o să rămân printr-un site pe undeva sau pe-un stick, dac-or mai exista stick uri peste 200 de ani).

Și visurile astea au fost alimentate din două direcții:

1. părinții mei, care au depus eforturi susținute ca să nu-mi refuze niciodată cărțile pe care mi le doream sau participarea la excursiile organizate de școală, chiar dacă asta însemna să se împrumute pe la prieteni sau să-și rupă realmente de la gură. Părinții mei, care au făcut eforturi susținute să se mute de la țară la oraș și să-și ducă copilul la o școală mai bună. Privind obiectiv, școala la care m-au înscris a fost o școală de cartier. Dar școala asta de cartier a reprezentat în mod subiectiv mult mai mult decât ceea ce puteam face la țară și a pus bazele omului pe care-l citiți acum.
2. un ONG, care prin proiectele sale a avut grijă și de mine. Un ONG care mi-a găsit un sponsor undeva în America. Un sponsor care-mi trimitea cadouri, jucării (îmi amintesc câtă fericire am trăit când mi-a trimis o cutie de păpuși Barbie originale care au fost printre singurele mele jucării ani la rând), haine, dulciuri, pastă de dinți, creioane colorate și sigur sunt multe lucruri de care nu-mi amintesc. Fiecare astfel de pachet venea însoțit de o scrisoare din partea lui. Așa comunicam. Prin scrisori. Eu îi povesteam ce-am mai învățat la școală, despre cum puneam apă la pui când mamaie pleca de acasă la prășit, despre ce mi se părea mie important de menționat. Îmi amintesc cum una dintre scrisori a ajuns la mine însoțită de-o fotografie. O fotografie cu sponsorul meu. Era la serviciu: ridicând sacii de gunoi și punându-i în mașina salubrității. Pentru că da, sponsorul meu a fost un lucrător de la salubritate, un gunoier, dacă vreți să-i spuneți așa. Nu știu cum, dar viața asta e destul de ironică, pentru că 20 de ani mai târziu, eu am ajuns să lucrez pentru 6 luni în cadrul Salubritate Craiova. Pe o funcție mai înaltă decât cea de gunoier.

dar hei, biroul meu e mai vesel cu un tablou de astăzi încolo

Pentru că am plecat de la Gala ”Educația prinde aripi” cu un desen realizat de Timeea, o fetiță ce mi s-a părut că seamănă cu mine când eram mică. E o dulceață toată, bucălată și cu un zâmbet care sper să-i rămână pe chip mereu.

Am licitat și mi-a plăcut. Mi-a plăcut că toți antreprenorii prezenți s-au implicat și că se vor implica în continuare. Fie prin donații de bani, donații de lucruri materiale, dar și cu acțiuni care contribuie la scopul comun. Acela de a face bine. De a ajuta.

și cred că aici se încheie epoca lui ”binele se face în liniște”

Au fost N momente când am ajutat fără să fac nimic public din teama de a nu fi judecată. Asta pentru că la un moment dat, un cetățean mi-a spus că o fac ”pentru imagine”.

Nu, domne. Nu o fac pentru imagine. O fac pentru că și eu, la rândul meu, am fost ajutată. O fac pentru că nu înțeleg egoismul și pentru că așa m-au educat ai mei. Ajut pentru că asta e natura mea. Pentru că asta e singura cale spre evoluție. Pentru că nu știu să trăiesc altfel. Pentru că mă împlinește. Pentru că împreună suntem puternici și minunile se întâmplă doar în echipă.

Și-n fond, chiar dacă aș face-o pentru imagine, crede-mă pe cuvânt că pe Roberta, căreia acum i-a fost plătit căminul pentru un an ca să poată merge în continuare la liceu, n-o interesează imaginea mea. O interesează viitorul ei. Poate cândva Roberta va salva și ea viața cuiva. Poate copiii Robertei îi vor opera pe copiii noștri.

Toate ”poate”-urile astea se vor transforma cândva în certitudini. La momentul și în locul potrivit. Tocmai din acest motiv, dacă stă în puterea mea să ajut, o voi face. Ceea ce vă recomand și vouă.

Toți avem o poveste. Esențial e ce facem cu ea.